De-a joaca

…Trebuie să fi fost într-o după-amiază de primăvară fără sfârşit, când cerul căpăta culoarea muşcatei. Ori poate se înnegrea şi începea o ploaie domoală, întunecată, fără sfârşit. Dar nu îmi păsa în drumul meu spre locul de joacă. Aş putea să mărturisesc – de ce nu? – că în perioada aceea toate mi se amestecau în minte, iar cerul era strălucitor, ca un veşnic curcubeu. Era cerul cel mai albastru din lume, cel mai senin şi cel mai luminat, catapeteasma lumii, alinătoare şi proteguitoare.

Aşa am trecut copilăria, eu şi toţi camarazii mei de joacă, sănătoşi şi la fel de fericiţi. Ferice de noi, copiii altei lumi! Şi uite aşa, fărâmăturile copilăriei pătrund tot mai mult, odată cu vârsta, în saramura gravă şi absurdă a maturităţii, a vieţii pe care parcă nici un cer nu o mai poate preschimba.

…Ca atunci când trânteam nepăsător poarta verde, de lemn, şi o luam la goană pe hudiţă. Nu era lungă, vreo 50-60 de metri, pe lângă gardul nostru şi pe lângă grădiniţa lui Manea în formă de triunghi, cu beciul de piatră aproape năruit. Şi ajungeam la râpă. Deodată mă lăsam în jos pe cărăruia îngustă. Oh, cărăruia aceasta! Nu spune la Pildele lui Solomon (4:18)? „Cărăruia neprihăniţilor e ca zarea dimineţii ce se măreşte mereu până se face ziua mare.” Urcam iarăşi, după ce mă cufundam în adâncul ei prin urzicile aplecate, nişte băbătii şoldite, urât mirositoare, de care mi-era aproape frică, spre tăpşanul din apropiere.

De aici se vedea, se deschidea ca o Meccă, terenul nostru de joacă, toloaca!… După aceea era livada de cireş, fără gard, care acum era a CAP-ului şi păzită de moş Ungureanu, omul căruia i-am făcut atâtea necazuri, vai! Dumnezeu să-l ierte şi să ne ierte! În stânga era o postată pătrată de liliac, de vreo 10 metri în diametru, în care ne jucam ascunsa după ce ne odihneam de la fotbal, de la oină sau de „mingea în nouă pietre”, când ne trăgeam suflarea de la joc sau când se făcea întuneric (era mai plin de taine atunci, de la tufele reci de liliac, care ne loveau peste faţă, de la misterul lunii, cine mai ştie!). În dreapta era pârâul de la Ichim, în faţa căruia ne aşezam în genunchi când ne era sete de la joc, dădeam cu mâna la o parte buhaii de baltă, plutind cu picioruşele cât aţa pe apă, şi sorbeam însetaţi, fără să ne pese că în sus de râuşor, chiar pe el, erau instalate vreo două closete.

În jurul locului de joacă, între şi pe dealuri se întindea satul. Dincolo de dealurile din jur erau alte dealuri şi alte sate – la fel. Iar dincolo de partea cealaltă a dealului, a dealului dinspre oraş, era drumul deschis spre oraş. Dar mai nimeni şi mai rar dintre copii nu ajungea în bătrânul oraş deluros, încărcat de istorie şi, se presupune, de înţelepciune. Pentru ei, ca şi pentru cei bătrâni de mai înainte, aici se termina lumea, acoperită de pânza cerului cusută zdravăn peste dealurile din jur. Soarele şi luna apăreau numai când catadicseau ele. Şi ploua numai când voia să plouă. Viaţa era ca Talmudul – nu avea punctuaţie, depindea doar de dispoziţia sufletească a celui ce o citea, de cum o deschidea, de cum o răsfoia. Te opreai la pagina cu istorii vesele – bine de bine. Te opreai la pagina cu torente şi ploi de primăvară – îţi ploua şiroaie şi în suflet.

…Dar nimic din toate acestea nu se întâmpla acum. După ce mă trezisem brusc. Acum afară era o zi ploioasă şi întunecată, ziua cea mai cenuşie dintre zilele cenuşii, pe care nu le simţeam niciodată în copilărie. Atuncea cerul era o minune. Acum îmi părea că mă doare tot cerul, părea că un cancer venit pe nesimţite în plămâni sau la rinichi, neştiut nici de cei mai iscusiţi medici, mi-a luat totul. Nu-mi mai ardea de joacă – de joaca scrisului, de joaca vieţii. Îmi părea că atunci nu simţeam că alături de fericire pândeşte nefericirea. Fericirea şi nefericirea s-au amestecat întotdeauna în viaţa aceasta, dar la început, la prima vârstă, nu vedeam decât fericirea. E drept, nu cine ştie ce fericire. Nici nu ştiam că se cheamă fericire, cum şoimul nu ştie de ce zboară. Plus că, încă de pe atunci, auzeam de nefericiri, ca de nişte pietricele intrate în încălţări: mici-mici, dar al naibii de mai chinuie! Auzeam, desigur, de câte unul părăsit de nevastă, de altul care a murit de cancer sau de vreo altă boală grea. De vreun cheferist care s-a-mbătat şi a fost călcat de o locomotivă care făcea manevre. Tinerii plecau la armată, plânşi cu mare jale de cei rămaşi acasă (mai înainte flăcăii erau luaţi la război şi pe unii nimeni şi nimic nu-i mai aducea înapoi), pe urmă se întâlneau serile fiecare cu fata lui la poarta cu liliac şi apoi se însurau. Asta era! Nu s-a născut nici un geniu poetic sau al ştiinţei aici, nici vreun mare bogotan sau preşedinte de stat. Vreo câţiva au ajuns călugări sau călugăriţe, vreo doi contabili şi numai unul contabil-şef pe un şantier. Altul a ajuns şef de depozit, a făcut mâna greblă şi a ajuns la puşcărie. Dă, viaţă!

Toţi ăştia nu s-au prea gândit la fericire şi nefericire. De ce să filosofeze, cum fac eu acum cu gândemele acestea într-o zi ploioasă şi parcă fără de sfârşit? De ce să judeci ca Poetul acela nefericit (sau el va fi fost fericit în adâncul inimii lui?): „catapeteasma lumii în adânc s-a înnegrit”? Trebuie să trăieşti şi atât. Totuşi (sau, mai degrabă, totul), e o joacă pentru cei mari şi înţelepţi – grea, complicată, crâncenă adesea!

Cerul… eh, cerul! Va căpăta din nou culoarea muşcatei. Şi, cu puţină încredere şi visare, va fi iarăşi luminat-străluminat, cel mai albastru din lume, cel mai senin şi curat, catapeteasma lumii, alinătoare şi proteguitoare. Iar cărarea aceea din râpă, subţire şi mlădiată, ca de şarpe, mi se va mai strecura, cât mi se va mai strecura, prin inimă.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist