Despre autoevaluare

Ce mare brînză să-ţi aminteşti toate activităţile pe care le-ai derulat de-a lungul vremii? Hotărî să pregătească un curriculum vitae „beton“ pentru apropiata vizită ARACIS, de acreditare de programe de studiu în universitate. Un cv lipsit de complexe, tulburător pentru toată lumea şi, cu precădere, pentru rectorul fricos şi tremurător la gîndul întîlnirii cu inspectorii de la Minister, rector, credea asistenta, nedemn de înalta lui misiune (într-o bună zi, Mimi avea să-i ia locul fără nici o remuşcare!). Se puse serios pe treabă şi, în cîteva ore, munca fu gata. Domnişoara asistentă dezvăluise din copilărie eficienţă maximă în chestiunile intelectuale. În plus, de data aceasta, efortul anamnetic i-a produs plăcere, datorită aurei de nostalgie în care, involuntar, îl învăluise de la bun început. Cum altfel decît cu melancolie profundă să revină la desenele pe care revista Dino („pentru copiii isteţi“, aşa cum se specifica pe coperta şters colorată) i le publicase la începutul anilor nouăzeci, atunci cînd ea studia vîrtos în grupa mijlocie de grădiniţă?

Tăticul şi mămica o considerau foarte talentată la pictură (iată că viaţa a vrut totuşi altceva: Mimi Brotacov a mers spre literatură şi, în mod deosebit, spre poezie, însă, oricum, fără a-şi nega vreodată firea artistică!). Ei i-au strîns desenele şi le-au trimis la redacţie. În cîteva săptămîni, le-au descoperit publicate în paginile revistei cu emoţii imense, îmbrăţişări de familie şi chiote de bucurie. Bunica a devenit lipotimică de fericire şi a fost nevoie de intervenţia celor de la Ambulanţă! Ce timpuri frumoase! gîndi, suspinînd, domnişoara asistent. Desenele (un fel de micro-naraţiune în benzi desenate de fapt!) fuseseră reproduse la o rubrică mai ciudată a publicaţiei Dino – „Poveştile Alinuţei“ –, axată pe istorioare cam sadice pentru universul infantil: accidente cu victime însîngerate, răpiri de prunci şi bătăi între băieţi obraznici (toate însă cu semnificaţii pedagogice pentru cei mici!). „Alinuţa“ însăşi arăta morbid – suferea de strabism şi îi lipseau doi dinţi din faţă (detaliu dat în vileag de un rînjet sardonic). Probabil că tema „naraţiunii“ imagistice propuse de Mimi se încadra bine aici. Povestea autoarei Brotacov era despre o vrabie care, credincioasă copacului unde crescuse de pui, refuză să plece altundeva iarna şi moare de inaniţie. În ultimul fascicul desenat, o vedem pe biata pasăre degerată, în zăpadă, cu ghearele în sus. Sugestia de înţepenire a membrelor (colorate în mov) i-a ieşit excelent şi bănuia că ar fi fost argumentul principal în decizia redactorilor de a o „debuta“.

Îşi autoevaluă respectiva „ieşire“ în presă cu 10 puncte, introducînd-o direct, în grila CNADTCU, la secţiunea „articole BDI apărute în ţară“. La fel procedă cu poeziile tipărite în revista Armonii tinere, a liceului unde studiase, şi cu toate nuvelele scrise în studenţia de la o universitate particulară concurentă (era adevărat că textele nu fuseseră încă publicate, dar credea că, incluzîndu-le, în variantă printată, în dosarul ARACIS, dovedea buna sa credinţă în privinţa „activităţii ştiinţifice“). La capitolul „reproduceri“, stătea foarte bine, nimeni nu o putea acuza de vreun fals în declaraţii. Xeroxase tot – de la vrabia îngheţată, pînă la fotografia ei la un concert al Andrei (fotografie virală pe o reţea de socializare şi, ca atare, „prezentă în spaţiul public“) – şi pusese documentele, pe post de „anexe“, la cv. Iată că se strînsesră deja 323 de pagini! Deci, de unde teama colegilor că, la „particulari“, nu prea ai ce raporta? Mai mult, îi plăceau cifrele rotunde, aşa încît s-a străduit să ajungă la 350! Făcuse excursii în Italia, Germania, Franţa etc. şi avea poze lîngă impozante edificii academice, cum ar fi, de pildă, vestita Caffé Pedrocchi din Padova. Le-a anexat şi pe acestea, plină de entuziasm. La „Premii şi distincţii“, îşi „trecu“ cele cîteva sute de „buline“ obţinute în ciclul primar (pentru răspunsuri deosebite la şcoală) şi le punctă maximal…

Ei bine, abia acum interveneau celelalte două lucruri pe care Mimi nu le pricepea defel. Mai întîi, de ce preşedintele comisiei ARACIS se colorase apopleptic (în mov), citind cv-ul ei, iar apoi se prăbuşise pe spate, ţeapăn, ca vrabia din desenul pueril? Şi, doi, de ce rectorul o concediase imediat după anunţarea verdictului ministerial de „neîncredere“ pentru trista lor universitate? Să-şi fi dat oare seama laşul, văzîndu-i dosarul academic, că l-ar fi concurat, cu succes, la şefie în foarte scurtă vreme?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi