Despre confort

Mă întorc periodic la scrierile lor din secolul al XIX-lea cu o plăcere nedisimulată. Apetenţa aceasta pentru nişte autori destul de complicaţi este, mărturisesc deschis, stranie. E stranie, întrucît nu sînt un adept autentic al ideologiei transcendentaliste (nu aplic adică învăţăturile sale în viaţa de zi cu zi) şi, în plus, i-am crezut mereu pe reprezentanţii curentului nişte gînditori – fascinanţi cu siguranţă, dar mai curînd utopici. Bănuiesc faptul că misterul atracţiei derivă tocmai de aici: din vechea poveste a „contrariilor care se atrag”. Mă rog, nu despre enigmele mecanismelor proprii de selecţie intelectuală doresc să vorbesc însă astăzi! I-am amintit pe Emerson şi Thoreau, pentru că ei menţionează, înaintea unor filozofi europeni cu notorietate în lumea modernă, rolul alienant al statului (şi, prin iradiere, al societăţii în general) în viaţa fiecărui individ. Pe scurt, cei doi susţin că existenţa socială îi corupe (îi perverteşte) omului menirea primordială, naturală, spirituală, transformîndu-l într-un sclav al instinctelor (simţurilor) elementare. Insul ajunge un prizonier al corporalităţii, lipsit de vocaţia spiritualului.

Mai precis, se arată inapt de exerciţiul raţionalităţii şi, ca atare, depersonalizat, dezumanizat, deposedat de identitate şi golit de vitalitate. Cu precădere, Thoreau insistă pe un silogism, trebuie să recunoaştem, cuceritor. Urmăriţi, ne îndeamnă el în eseurile lui şi, de asemenea, în Walden, modul în care se stabileşte legătura aşa-zicînd „istorică” dintre om şi societate! Este o interacţiune strict corporală. Statul te obligă să munceşti în interesul său exclusiv. „Interesul” tău personal se dovedeşte a fi aparent: primeşti anumite sume de bani în schimbul eforturilor făcute, bani ce te ajută să supravieţuieşti fizic, la nivel de fiinţă animală, fără nici un beneficiu spiritual. Dacă te vei răzvrăti, într-un fel ori în altul, împotriva ordinii date a lucrurilor, vei fi pedepsit, din nou, fizic, pe acelaşi „palier” al fiinţei animale, fiind condamnat fie la sărăcie lucie, fie la închisoare. Aşadar, în ambele cazuri, în cel al răsplatei (pentru obedienţă) şi în cel al sancţiunii (pentru recalcitranţă), cetăţeanul constituie, pentru sistemul social căruia îi aparţine, doar o entitate „corporală”, cu instincte şi simţuri pasibile de „stimulare” sau, dimpotrivă, de „coerciţie”. Omul devine o „maşină” supusă exploatării şi destinată, ultimativ, casării. „Robotizare” şi „lobotomizare”, în termenii contemporaneităţii.

Vă întrebaţi, desigur, ce m-a apucat? Nu o ducem suficient de rău? Nu sîntem destul de săraci şi nevoiaşi în toate cele? Ne mai trebuie şi o lecţie de transcendentalism american, de invitaţie discretă, cum ar veni, la austeritate şi stoicism? Păi, nu ne-a făcut statul român, cu politicienii lui vestiţi, în ultimii şaizeci de ani (să nu uităm mizeria din comunism!), mai „transcendentalişti” decît însuşi Emerson, părintele filozofiei în cauză? Putem admite, cu desăvîrşire, că, de atîtea lipsuri cronice, am ajuns numai „spirit”, „corporalitatea” noastră, adică bunăstarea de odinioară, eterizîndu-se în negura timpului. Probabil că şi lui Thoreau i-ar fi plăcut să trăiască în Români(c)a finalului de veac XX şi debutului de secol XXI! Ar fi avut ocazia să observe Spirtul esenţializat înălţîndu-se, monumental, peste munţii şi văiile unui trupuşor naţional tot mai sfrijit şi mai epuizat, cu instinctele reduse la zero! Nu vă condamn dacă aţi gîndit asta! Vă dau chiar întrutotul dreptate! Trebuie totuşi să ştiţi că mi-am amintit de transcendentalişti nu pentru a oferi un model de conduită (în care, cum afirmam deja, nu cred neaparat, deşi îi apreciez coerenţa intelectuală!), ci pentru a sesiza o anomalie a lumii actuale, anomalie ce le dă lor, necondiţionat, dreptate. Am urmărit o emisiune (România, te iubesc!) unde era prezentată explozia remarcabilă de tehnologie din ţara noastră. Tineri „IT”-işti excepţionali, se pare, inventează, într-un ritm accelerat, programe informatice scliplitoare, care revoluţionează viaţa oamenilor. M-am bucurat enorm iniţial, pentru ca, ulterior, să fiu complet derutat. Cui îi erau destinate formidabilele programe? Strict confortului personal al individului (cum să găseşti repede o masă liberă la restaurant, un loc de parcare, un spaţiu de relaxare, un cadru dedicat amuzamentului ieftin etc.). Vizualizam acolo o tulburătoare revărsare de inteligenţă în compulsia de a obţine nişte banale utilităţi. Sesizam geniul pus în slujba vieţuirii mediocre, materia cenuşie subjugată necesităţilor intestinului gros şi etern nesătul.

Ei, dragii mei, abia un asemenea reportaj ar reuşi, mă tem, să-i scoale, concomitent, pe Emerson şi Thoreau, din „somnul cel de moarte”…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi