Despre crucioaiele şi perdiojile lui Putin

Însă Putin se încrede în şirul de ţari şi ţari comunişti, de la Ivan cel Groaznic, la alţi Ivani, Feodori, Vasili, Borişi sau la Tătucul tuturor tătucilor întru crime – Iosif Vissarionovici, crede cu tărie în atotputernicia hapsână rusească, sovietică şi iarăşi rusească. Căci Putin, ca să zicem cum spune coana Chiriţa, este „bucăţică tăietă” din aceştia, adică din dictatorii dinaintea lui. Şi în faptul că toate celelalte neamuri trebuie să fie krepostnâie (iobagi) ai ruşilor. Gorbaciov sau beţivanul de Elţîn au fost doar sincope ale istoriei, palide încercări de europenizare, ca să ascundă raptul rusesc secular de sorginte asiată.

Ce-i de făcut când Putin este brânză bună în putină de câne? Şi, după educaţia primită, nu are nici o treabă cu Dumnezeu, ci mai degrabă cu Celălalt, iar Dictatură este unul din numele acestuia. Căci Putin minte: O ţine de coarne şi el zice că e ciută. Puţin îi pasă de ruşi, se b. pe ei. Asta cu toate că s-a învăţat ca ţiganul cu scânteia (ptiu, iarăşi nu-s „corect politic”): să tragă crucioi după crucioi la diverse adunări populare şi televizii, pentru că, ştie bine, asta dă bine la ruşi, care-s „pravoslavnici” cât încape. Şi păcăleşte (sau păcălea, că de când au intrat în Ucraina…) pe mulţi europeni. Politicienii francezi, de pildă, în frunte cu fraierul de Macron (ca să nu zic „prostul”, o vorbă slavă care vine de la „prostoi” – simplu, simpluţ, adică cu văzduh în loc de creieri), de pildă, fac temenele corect politice, venerându-i pe politicienii de la Kremlin. Iar nacealnicii ruşi îi pupă-n bot pe francezi şi le papă tot. În fine, văd că franţujii şi-au mai revizuit concepţia în ultima vreme.

Dar Putin se înconjoară cu aşa-zisele „elite”, de fapt cu o gaşcă de impostori şi rapaci ca şi el. Care trag vânturi pravoslavnice sau nu spre ruşii gură-cască: cruci şi fâsuri. Nu-i vorbă, le merge chestia asta, înşală pe mulţi. Oligarhii, care-l înconjoară pe Putin (nu ceilalţi oligarhi, care-s paria în Rusia şi tot cad de la etaj) îşi fac mendrele cum vor. Rusul obişnuit ştie acestea, vede imoralitatea rânduielii putiniene, vede că încălcarea legii şi abuzul au prins rădăcini şi în sus, şi în jos în societate, de la Moskva la Vladivostok. Cu toate astea tace şi-l votează în continuare pe Putin, îndură „perdioji”-le (beşinile) lui. De ce? De ce se poartă cu curva curvelor ca şi cu o fată fecioară, sensibilă şi inocentă?

Aici, putem să facem o comparaţie. Ne putem întreba de ce noi, românii, am îndurat atâţia ani pe Ceauşescu şi regimul său ticălos, iar urmările ceauşismului se simt şi azi, după treizeci de ani şi mai bine. Mai bine să tăcem mâlc şi să ne ruşinăm. E drept, eram siliţi. Unii analişti mai firoscoşi vor spune că aşa este aici, la Porţile Orientului: Omul e mai supus, sâ mai şâdem oleacă, olecuşoară, olecuţâcă. Da, dar măreţul Ştefan? Era, după cum spune cronicarul, „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu”.

Iar Occidentul nu face nimic. Bun, sunt atâţia români care iau calea Occidentului. Dar aceasta nu este o soluţie pentru România. Puţin îi pasă occidentalului de chestia asta, îl doare mai jos de spate de noi. Când face totuşi ceva, o face evropeneşte, ca la Bruxelles: cu declaraţii de vorbe goale, ca nişte fâsuri aseptice, de cască şi mâţele de plictiseală, cu zâmbete îngăduitoare ca pentru un copil neajutorat. Atât. Şi tare greu se preface ceva în ţărişoara noastră. Nu mai vorbesc de Basarabia. Aşa că în pofida tinerilor avântaţi, a unor politicieni destupaţi, tare greu se mai schimbă lucrurile în România. Corupţia-i tot corupţie, hoţii politicieni de rang înalt sunt tot hoţi. Iar când nu sunt hoţi, sunt nepricepuţi, ca să nu zic tăntălăi, preocupaţi numai de chiverniseala proprie.

Dacă n-ar fi fost politica rusească de secole de rapt şi jaf, care a încrâncenat şi a trezit ura românilor (şi a polonezilor, cei mai antiruşi estici; nu e de mirare, românii şi polonezii trăiesc chiar în coasta ruşilor, au avut de-a face cel mai mult cu hâtra vulpe de la Răsărit, căci Dumnezeu nu ne-a prea iubit – ne-a pus aici, la fundul puturos al ruşilor) am fi fost şi mai năvlegi. Şi, vorba Eminescului: Din Hotin şi pân la mare/ Vin muscalii de-a călare. Scuze, se vede că sunt un retrograd de estic, nu judec conform cu normele împăciuitoriste europene. Dar mult aş vrea să-l văd pe Macron, de pildă, vecin cu rusnacii. I s-ar împrăştia atunci fumurile filoputiniene. De-am fi fost şi noi mai departe de Kremlin şi kremlinalii ruşi probabil am fi fost mai îngăduitori. Şi autorul rândurilor de faţă ar fi fost mai filotim.

Şi mi-a mai rămas să vă vorbesc despre ce gândeşte Putin. În aceste zile, ale războiului din Ucraina, îşi dă arama pe faţă, cum zice românul. Ce poate să socotească în dovleacul lui turcesc de politruc? Ce-a gândit şirul de ţari, de boieri (de boi ieri, zice Alecsandri) şi de politruci dinaintea lui. Ba ce-au ajuns să creadă chiar mulţi ruşi de rând: că ei sunt ca „un al doilea Cucuzel, fala creştinătăţii”, cum zice Creangă. Că au o misie sfântă, pravoslavnică, de îndeplinit. Şi, uite aşa, Putin se b., iar caprele ruseşti din bobor trag ruşinea. E drept, nu toţi ruşii obişnuiţi gândesc aşa, dar sunt destui care cred că Ivan e musai să se urce pe divan. Căci de-i dai nas lui Ivan… Iertaţi-mă că repet: Eu cred că Putin nu se dezminte din şirul dictatorilor ruşi de-a lungul istoriei, aşa cum ploşniţa nu-şi dezminte soiul (soi rău, de bună seamă): suge sângele celor cărora li se ridică în cap. Şi pute!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist