Despre independența patrimonială a soților

În conformitate cu prevederile art. 317 alin. 1 Cod Civil “dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane.” Așadar, prin aceste prevederi legiuitorul stabilește regimul juridic al autonomiei patrimoniale a soților în relațiile dintre ei și cu terțe persoane, regim ce se aplică soților, indiferent de regimul matrimonial pe care aceștia l-au ales.

Față de raporturile cu terțe persoane, independența patrimonială a unui soț poate suferi unele limitări pe durate de timp determinate, în privința încheierii actelor de dispoziție ce ar pune în pericol grav interesele familie, acte ce pot fi încheiate numai cu consimțământul ambilor soți.

De asemenea, fiecare soț poate să facă singur fără consimțământul celuilalt depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea. Această independență bancară se aplică atât raporturilor dintre soț și instituția bancară, cât și raporturilor dintre soți, indiferent de regimul matrimonial ales de aceștia (art. 317 alin. 2 Cod Civil). În raport cu instituția bancară, independența patrimonială a soților este recunoscută și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, în sensul că soțul titular al contului poate dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătoarească executorie nu s-a dispus altfel.

Aceste prevederi legale se corelează și completează cu prevederile art. 327 Cod Civil, care instituie că fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu condiția îndeplinirii obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei. Intră în această categorie de venituri cele încasate sub formă de salarii, pensii, precum și orice alte venituri care nu au caracter salarial cum ar fi, onorarii, drepturi de autor sau altele asemenea.

Totodată, prin dispozițiile art. 328 Cod Civil s-a consacrat dreptul la o compensație al soțului care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilat soț, în măsura îmbogățirii acestia din urmă, dacă participarea sa a depășit obligația de sprijin material și cea de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Nașterea dreptului la compensație presupune întrunirea cumulativă a următoarelor cerințe:

• participarea la activitatea profesională a celuilat soț să fie efectivă, adică să se manifeste în acte sau fapte materiale care fac obiectul activității profesionale;
• participarea să fi depășit limitele obligației reciproce de sprijin material existentă între soți, precum și cea de suportare a cheltuielilor căsniciei;
• participarea să fie profitabilă soțului în folosul căruia se exercită, în sensul că acesta din urmă a obținut o îmbogățire.

Față de acestă cerință, sunt incidente și prevederile art. 1345-1348 Cod Civil care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, așa cum s-a reținut în literatura de specialitate.

Tot legiuitorul, dincolo de autonomia profesională și patrimonială a soților, prin art. 318 alin. 1 reglementează, că fiecare soț este îndreptățit să ceară celuilat să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și drepturile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanței de judecată.

Așadar, la cerere instanța de judecată poate să-l oblige pe soțul celui ce a sesizat-o  sau chiar o terță persoană să furnizeze informațiile solicitate și dacă este cazul, să depună probele necesare în legătură cu informațiile cerute. Atunci când informațiile cerute de un soț pot fi obținute, potrivit legii, numai la cererea celuilat soț, iar acesta refuză să le solicite, refuzul său dă nastere prezumției relative că susținerile soțului care le-a soliciat sunt adevărate (art.318 alin. 4 Cod Civil).

Terțele persoane pot refuza furnizarea informațiilor cerute numai atunci când, potrivit legii, refuzul este întemeiat pe păstrarea secretului profesional.