Despre memorie

Tatăl lui, domnul Ninel Purcale, ajuns la frumoasa vîrstă de şaptezeci şi şase de ani, dezvăluia semnele unei patologii bizare, în faţa căreia medicii nemţi consultaţi capitulaseră, ridicînd, într-o ultimă instanţă, nedumeriţi, din umeri. „Totul a început“, mi-a mărturisit tînărul Purcale la o cafea, „imediat după ce s-a pensionat. Iniţial discret, apoi tot mai evident. Se scula cu noaptea în cap – uneori şi la trei dimineaţa -, îşi trăgea un pardesiu peste pijamale şi se înfiinţa la uşile magazinelor alimentare din cartierul unde locuia. Aştepta acolo, nemişcat, cîteva ore bune, pînă răsăreau lucrătorii supermarket-urilor respective şi camioanele de aprovizionare. De obicei, se certa violent cu tipul care descuia incinta, strigîndu-i că el a fost primul şi cerîndu-i vehement să se respecte atît coada, cît şi raţia individuală. Se temea că nu ar fi suficientă marfă pentru toată lumea. Ulterior cumpăra, sălbatic, ignorînd propriile-i recomandări, uriaşe cantităţi de carne (de diverse animale), lapte, zahăr, ouă şi ulei. Biata maică-mea, exasperată, oferea întruna mîncare de pomană, în dreapta şi în stînga, folosind măsuri de porţionare aproape industriale. Nu mai avea loc în casă de merinde…“

„Vai de capul nostru!“ îşi reluă povestea colegul meu suspinînd. „Încet-încet, s-a instaurat dezastrul. De 1 mai şi de 23 august îşi punea o şapcă proletară pe cap şi, înhăţînd eşarfa roşie a mamei, vocifera că vrea să meargă la demonstraţie cu steguleţul. Îl potoleam greu, numai şi numai – soră-mea a venit cu ideea asta genială! – fredonîndu-i, în ritm de marş militar, vechiul cîntec patriotic (obsesia copilăriei, ţi-l aminteşti cu siguranţă) Partidul, Ceauşescu, România. Ofta adînc, însă – slavă Domnului! – se liniştea. Această neobişnuită degradare mintală a culminat cu două întîmplări de-a dreptul tragice. Într-o zi, un vecin – în vîrstă şi el – şi-a parcat matusalemicul automobil, un Renault 12 (modelul după care, ştii probabil, s-a construit, fidel, tradiţionala Dacie 1300, în anii şaizeci-şaptezeci), dinaintea casei alor mei. Pînă să se dezmeticească maică-mea, tăticul a rămas doar în chiloţi şi maieu şi a ieşit afară cu un furtun. S-a apucat să spele maşina la jet puternic, după care s-a năpustit asupra capotei şi portierelor, forţîndu-le nebuneşte şi urlînd totodată că şi-a pierdut cheile. Se afla în imposibilitatea catastrofică de a-şi verifica bujiile şi carburatorul. A apărut, îngrozit, şi proprietarul Renault-ului. Fără să ezite o clipă, tata l-a articulat, repetat, cu furtunul, pe spinare, numindu-l – în română, din fericire! – invadator fascist… Mă rog, aici, poate, ar trebui să adaug faptul că, mai devreme cu vreo doi ani, ne zisese la toţi, la un moment dat, un lucru deosebit de dubios.“ „Ce?“ am întrebat spontan, copleşit de tensiune.

„Păi“, răspunse cu tristeţe fiul lui Ninel Purcale, „de ziua naţională a Germaniei, a observat solemn că ar cam fi timpul să declanşăm insurecţia armată, anti-fascistă şi anti-imperialistă, întorcînd armele împotriva naziştilor… En fin, incidentul cu furtunul a pus capăt fazei idilice de senilitate. A fost jale mare: l-au săltat poliţiştii, l-au internat la ospiciu, l-au sedat ca pe bivoli… Cumplit! A ieşit în două luni de la băieţii veseli şi, inevitabil, a recidivat. Anul trecut, în preajma Crăciunului, cînd ne era lumea mai dragă, auzim răcnete disperate din curtea aceluiaşi vecin, proprietar de Renault 12. Ce să vezi? Taică-meu – înarmat cu un cuţit de vînătoare Puma – fusese imobilizat de fiii bătrînului croit, nu demult, cu furtunul. Urlete, zvîrcoliri, înghionteli, atmosferă de ospiciu dezlănţuit apocaliptic. Dementul sărise gardul şi, fără preaviz, se repezise la cîinele Saint Bernard al familiei de lîngă noi. Un monument de blîndeţe şi afecţiune, delicat pînă şi în relaţie cu muştele! Tăticul răcnea aidoma unui scelerat. Cică ar fi vrut să-şi taie porcul pentru Sărbători, iar fasciştii nu-i permiteau… Doctorii s-au recunoscut învinşi. Simptomatologia bătrînului nu corespundea clar nici unei afecţiuni psihice familiare lor. Aşadar, l-am adus în România, sperînd că, prin zonă, volens-nolens, ar mai fi şi alţii în situaţia sa. Cumva, n-am greşit. Psihiatrii locali l-au pus într-o aşa-zisă secţie de Nostalgici. Cei de acolo – bărbaţi şi femei – au compulsii asemănătoare. S-au constituit în celulă comunistă, organizează şedinţe de informare politică, stau la cozi imaginare şi cîntă Trei culori cunosc pe lume… Acum am însă o altă mare problemă…“ „Care?“ am rostit, din nou, cu glas gîtuit.

„Pe nepusă masă, taică-meu a dezvoltat, acasă, o psihoză inversă. Vrea să treacă fraudulos graniţa şi să emigreze în Germania. S-a săturat, îmi spune conspirativ, de tiranul ăsta de Ceauşescu!“

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi