Despre oameni

Dintr-o recentă, excepţională carte*, aflăm de existenţa unui letopiseţ unguresc, preluat de Simion Dascălul şi aşezat în cronica lui Grigore Ureche, la mijlocul secolului şaptesprezece, cu titlul „De izvodirea moldovenilor, de unde au venit într-aceste locuri”. Pe scurt, letopiseţul acesta ne informează că teritoriile extracarpatice erau locuite în vechime de tătari a căror forţă militară ameninţa existenţa regatului maghiar. Regele cere ajutor împăratului bizantin, iar acesta îi trimite mulţimea de hoţi, tâlhari, ucigaşi de prin puşcăriile imperiului cu promisiunea că dacă vor lupta vitejeşte vor fi eliberaţi. Cu ajutorul lor ungurii îi înfrâng definitiv pe tătari. Mulţumit, regele le dă libertate şi terenuri în special în Maramureş. Acolo „romanii” îşi iau soţii unguroaice pe care le convertesc la credinţa ortodoxă şi „plodesc” atât de mult încât se răspândesc pe tot teritoriul intra şi extracarpatic. Aventura acestei cronici cu izvoarele ei şi felul în care a fost contracarată este descrisă în această carte care se citeşte pe nerăsuflate.

Pentru noi rămâne un subiect de reflecţie faptul că un popor, în a cărui memorie ancestrală, nu există ideea că am fi venit pe aceste locuri de undeva, suntem în permanenţă desconsideraţi de popoarele din jur care chiar au venit din alte părţi ale lumii. În acelaşi timp rămâne oarecum inexplicabil transferul de desconsiderare de la cei din jur la noi înşine.

Înainte de al doilea război mondial preocupările pentru psihologia, caracterul românilor au fost intense în încercarea de a explica înapoierea în raport cu ţările occidentale. Opiniile au fost, evident, contradictorii, prevala ideea că românii reuşesc, rar, să iasă la lumină numai dacă sunt conduşi de mari personalităţi istorice. După război, comunismul naţionalist ne-a proclamat popor măreţ, unic, din sânul căruia s-a născut cea mai mare personalitate a istoriei noastre.

Nici în zilele noastre nu ne-am schimbat părerile. Majoritatea celor plecaţi din ţară slujesc ţările dezvoltate pentru o pâine puţin mai albă ca acasă în timp ce cei rămaşi şi-au luat în serios rolul de permanenţi cârcotaşi. Angajaţii statului, bugetarii, peste un milion două sute de mii, sunt plătiţi să încurce în iţele birocraţiei cât mai multe proiecte. Cei peste cinci milioane de pensionari sunt tot timpul cu veniturile sub necesarul unui trai decent, în timp ce cele peste şase milioane de persoane care produc efectiv suportă povara unui stat fără perspective clare pentru bunăstarea propriilor cetăţeni. Nici măcar marii îmbogăţiţi ai vremii nu sunt fericiţi întrucât nici ei nu au siguranţa libertăţii de mâine.

Cam acesta este tabloul pe care ni-l zugrăvim în permanenţă cu destulă încăpăţânare.

În acest context, întâmplarea a făcut să petrec patru săptămâni întregi, ca pacient al secţiei de terapie intensivă a Institutului de cardiologie din Iaşi. Am putut face cunoştinţă cu întregul personal al acestei secţii cu douăzeci şi unu de paturi, medici, asistente, infirmiere. Involuntar am avut în minte imaginea catastrofală despre spitalele româneşti făcută în mass media. Surpriza a fost mare. Medicii, infirmierele şi asistentele din secţie nu sunt doar profesionişti, dar sunt animaţi de umanitate, de empatie cu suferinţele bolnavilor în situaţii limită aduşi aici din toată Moldova. Curăţenie exemplară, lenjeria de schimbă aproape zilnic sau ori de câte ori este nevoie, infirmierele aleargă să facă faţă, şi fac, la mulţimea de bolnavi cu tot felul de nevoi şi pretenţii, asistentele sunt grijulii, atente cu suferinţele fiecărui pacient, iar medicii sunt tot timpul în alertă privind starea oricărui bolnav din secţie. Nu am văzut, nu am auzit decât vorbe calde, de încurajare şi de susţinere în lupta cu boala. Am vazut, am auzit câteva cazuri în care pacienţii au fost refuzaţi categoric când au încercat să ofere atenţii în bani. În schimb am văzut, am auzit pretenţii şi comportament vulgar de la majoritatea pacienţilor, critici duse până la înjurături şi uneori violenţă. Cu toate acestea nimeni din personalul medical nu şi-a pierdut calmul şi vorba bună. Este exact pe dos faţă de ceea ce „ştiam” eu inclusiv din experienţele personale în spitalele comuniste. Atunci autoritatea comportamentală era exclusivă personalului medical în timp ce pacienţii aşteptau răbdători vindecarea. Acum mulţi, dacă nu majoritatea pacienţilor aduşi în situaţie gravă, deseori în pragul morţii, îndată ce se simt mai bine devin nemulţumiţi, nerăbdători, indisciplinaţi deseori urâcioşi. Aş putea povesti multe despre ei, unii de exemplu încep să se vaite vizibil numai când în salon sunt membrii ai echipei medicale. Îndată ce rămân singuri încetează şi vaietele. Suferinţa le readuce în memorie comportamentul de copil…

Evident, mai este mult până la perfecţiune, dar dacă cei care lucrează în sistemul bugetar ar fi măcar în parte la înălţimea personalului de la terapie intensivă din Institutul de cardiologie Iaşi, viaţa noastră, a tuturor, în fiecare domeniu social ar fi mult mai zâmbitoare.

*Ovidiu Pecican „Românii, stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică”, Humanitas 2022

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului