Dialog pre-diplomatic între Rusia şi Occident (I)

Săptămâna trecută, Rusia şi puterile occidentale au făcut un pas mic, neconvingător, dar imposibil de ignorat către detensionarea situaţiei de la graniţa ruso-ucraineană şi, într-un sens mai larg, a stării generale de securitate în Estul continentului. Pesimiştii ar spune că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic semnificativ: riscul invaziei şi războiului se menţine, iar totul depinde de hotărârea pe care o va lua, în final, liderul de la Kremlin. Este adevărat, însă trebuie observat că între Rusia şi SUA, respectiv Rusia şi NATO, se refac o serie de conexiuni instituţionale care au existat atât în perioada războiului rece, cât şi în primele decenii de după prăbuşirea comunismului şi dezmembrarea URSS.

Privind către conţinutul poziţiilor celor două părţi, am putea spune că ele sunt greu de conciliat întrucât interlocutorii se situează, deliberat, în cadre istorico-politice diferite. Pentru SUA şi Occident, începutul anului 2022 ar trebui să marcheze reluarea traseului către un model de securitate europeană bazat pe integrare, parteneriate şi, în relaţia cu Moscova, rivalitate tolerabilă (şi administrată prin instituţii) – cu alte cuvinte, o continuare a procesului început la mijlocul anilor 1990, cu depăşirea hiatusului reprezentat de anexarea arbitrară a Crimeii de către Rusia. Ar fi un model care, fără să excludă Rusia din arhitectura europeană de securitate, i-ar prescrie un rol marginal şi i-ar ignora atât resursele, cât şi ambiţiile de mare putere. Doza de respect atribuită Rusiei ar fi proporţională nu cu anvergura arsenalului său nuclear şi convenţional, ci mai degrabă cu cifra produsului ei intern brut, în prezent doar cu puţin mai mare decât cel al Spaniei.

Evident că o asemenea perspectivă nu poate fi acceptată la Moscova, mai ales de către un regim al cărui obiectiv evident este acela de a opri definitiv procesul de degradare a prestigiului naţional şi de revenire la un statut de superputere pe care Uniunea Sovietică l-a avut, dar Rusia postcomunistă a eşuat mereu în a-l obţine. Pentru preşedintele Vladimir Putin, intrarea în 2022 înseamnă şi împlinirea a douăzeci şi cinci de ani de la prima decizie de extindere a NATO, respectiv douăzeci de ani de la invitarea celui de-al doilea grup, care includea statele baltice. Această pagină nu poate fi întoarsă cât timp Alianţa ar putea, în teorie, să primească în rândurile ei alte republici postsovietice – în primul rând Ucraina, o ţară a cărei capitală este despărţită de Moscova de o distanţă nu cu mult mai mare decât cea dintre Iaşi şi Timişoara.

Anexarea Crimeei sau sponsorizarea pseudorepublicilor din Donbas nu au făcut decât să îndepărteze perspectiva revenirii Rusiei ca putere respectată într-o arhitectură europeană şi globală de securitate. Cum respectul este greu de dobândit, conducerea de la Moscova a ales, explicabil, înlocuitorul cel mai eficace: teama. A fost, din păcate pentru principiile şi normele coexistenţei paşnice şi ale cooperării internaţionale, o alegere inspirată. Ştim că la Moscova sunt luate în considerare o multitudine de cursuri alternative de acţiune, iar varianta forţei în relaţia cu Kievul nu este exclusă, deşi ea ar putea avea consecinţe greu de calculat pe termen mediu, pentru Rusia. Dar observăm, totodată, că diplomaţia rusă este interesată mai mult de termenul scurt decât de cel mediu, mai mult de spectacol decât de substanţă. Lista bizară de condiţii înaintată Washingtonului înainte de recentele contacte bilaterale are ceva din insolenţa unei mari puteri de secol XIX, ceva din agresivitatea unui regim totalitar de secol XX şi mult, foarte mult, din angoasele unei ţări ce pierde teren în marea competiţie a secolului XXI.

Acesta este punctul de pornire al unui proces care, deocamdată, este pre-diplomatic. Stă în puterea administraţiei americane să contribuie la transformarea lui într-unul cu adevărat diplomatic, în sensul activării mecanismelor specifice acestei îndeletniciri. Dacă Moscova doreşte un cadru bilateral de discuţii cu SUA, prin care să-şi etaleze statutul de mare putere, este bine să îl aibă: orice ţâfnă occidentală este, în acest moment, contraproductivă. Ce anume ar urma să se discute şi mai ales ce concesii pot fi făcute, este o cu totul altă chestiune.