Dicţionarul personalităţilor

Despre Lăcrămior Tăunaş – blândul universitar de la Catedra interdisciplinară "Sociologie şi literatură" – se ştia, de multă vreme, că s-ar afla într-un migălos proces de elaborare a unei opere academice de anvergură, ceva nemaiîntâlnit, de proporţii urieşeşti, ce urma să schimbe canoanele istorice în mai multe domenii, oricare vor fi fost acestea. Întreaga comunitate intelectuală aştepta cu înfrigurare rezultatul. Pe măsura trecerii anilor (şi chiar a deceniilor), anumite informaţii secrete, legate de munca lui Tăunaş, începură să iasă la iveală. Se zvonea bunăoară că ar fi redactat o enciclopedie monumentală a personalităţilor ştiinţifice din România, întrucât solicita febril, colegilor din diverse arii de expertiză, cv-uri detaliate, cu descrieri ample ale realizărilor propriilor biografii, dar, lucru interesant, şi cu memorii alăturate, la fel de complex alcătuite, cu intenţiile lor de cercetare din tinereţe, cu visele de carieră care le-au animat juneţea odinioară. De aceea, orice întâlnire întâmplătoare cu Lăcrămior pe coridoarele Universităţii declanşa mari emoţii în fiecare cadru didactic în parte. Toţi îl salutau respectuos, cu plecăciuni stranii, manifestându-şi, aproape teatral, profunda lor preţuire pentru titanicul cercetător. Desigur, sperau totodată să le fie cerut şi magicul cv pentru a deveni astfel nemuritori, elemente integrante din nemaipomenita sinteză universală pregătită de Tăunaş. Nici ritualurile de prosternare din templele antice, îmi imaginez, nu se dovedeau, la o analiză atentă, mai sofisticate ca respectivele întâlniri.

De-a lungul timpului, spectacolul se producea din ce în ce mai des şi mai ostentativ în peisajul dinamic al bătrânei instituţii educaţionale (nici rectorul, nici ministrul de resort – apăruţi, să presupunem, subit în decor – nu s-ar fi bucurat, la interacţiunea neaşteptată cu profesorii obişnuiţi, de un ceremonial mai somptuos al afecţiunii şi consideraţiei decât binecuvântatul sociolog al literaturii sau, mă rog, poate, literat al sociologiei), pentru că – şi aici, vă previn, atingem un punct sensibil! – Lăcrămior, vai, deşi solicitase sute şi sute de cv-uri de pretutindeni, nu solicitase totuşi informaţii întregului corp profesoral. Excluşii (printre care mă număram, iată, şi eu!) ajunseseră impacientaţi de-a dreptul, întrebându-se, mereu pe un ton mai îngrijorat, care era motivul excluderii lor din istorie, din moment ce opera academică le strălucea atât de convingător? În consecinţă, obosiţi de linguşeala sterilă, unii începură să cîrcotească pe la colţuri, sugerînd că Tăunaş ar fi membru al ocultelor internaţionale, avînd "ordine precise" pe cine să includă în canon şi pe cine nu, iar alţii spuneau, nervoşi, că, de fapt, tipul "ar lucra" pe bani, întocmai ca băieţii de la Who’s Who, şi că "n-ar fi nici o sfârâială" să te găseşti pe "lista lui Tăunaş". Eu m-am abţinut de la comentarii publice. Admit doar că, sub apăsarea orgoliului uşor tumefiat, l-am bănuit pe Lăcrămior a fi impostor, un impostor de tipul personajului Casaubon din romanul lui George Eliot, Middlemarch, care terorizează oamenii cu lucrul lui "epopeic", de o viaţă, la utopica operă The Key to All Mythologies, dar moare, bătrân, fără a lăsa în urmă un singur rând scris.

Ei bine, deunăzi, realitatea m-a contrazis într-un mod brutal. Scandal monstru în Universitate. Profesori cu priviri tulburi, alergând nebuneşte pe coridoare, pumni ridicaţi furibund în aer, voci turbate, spărgându-se sinistru de pereţii masivi: "Puneţi mâna pe el să-l zdrobim!", "Alungaţi maimuţoiul din citadelă!", "Încătuşaţi oligofrenul!" etc., etc. Ce, Doamne iartă-mă!, se întâmplase? Am fost lămurit succint de o doamnă isterizată, de la Facultatea de Chimie pesemne (avea un fel de făcăleţ de învârtit substanţe în mână). Se pare că Tăunaş publicase un impozant Dicţionar al rataţilor români, unde, iresponsabil, inclusese majoritatea corpului profesoral din Universitate, personalităţi de vază ale spaţiului academic naţional şi internaţional. Drept urmare, toţi doreau acum să-l linşeze. Am realizat că deţineam un avantaj faţă de mulţimea dezlănţuită. Ştiam unde e biroul lui Lăcrămior. M-am dus acolo neîntârziat. L-am găsit pe sărmanul autor de enciclopedii în colaps nervos. Mi-a zis cu ochi dilataţi. "Bătrâne, n-am intenţionat nimic rău, îţi jur! În disciplina mea, ratarea este definită drept decalajul dintre aspiraţie şi posibilitate. Am descoperit că foarte mulţi universitari trăiesc în această ruptură: dintre ce au visat şi ce au realizat. Dicţionarul meu reprezintă aşadar un instrument sociologic de lucru, nu o insultă! Vor să mă lichideze pe nedrept! Parcă ar fi Ku-Klux-Klan-ul" Omul nu exagerase deloc: o armată de oameni în togi negre – folosite, de regulă, la ceremoniile universitare -, cu chipiuţele trase morbid peste ochi, se apropia ameninţător. Liderii grupului ridicau în slăvi o cruce arzând…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi