Dilema succesului

„Nu mai pot să-l suport!” a strigat, într-un puseu de maximă indignare, fără vreo prealabilă explicaţie, colegul meu de la Română, Titi Carnemoale, întâlnindu-mă întâmplător pe coridoarele Facultăţii de Litere. „Pe cine?” am întrebat eu alarmat, încercând, gestual, să-l calmez. „Pe Nero Bobicocu, directorul de departament!” a răspuns el la fel de iritat. „Dar ce ţi-a făcut?” „În mod direct, nimic. În mod indirect însă, mi-a distrus cariera… Ştii bine că sunt în competiţie cu el încă din studenţie. M-a luat şi atunci, cu puţin, la medie. A fost şef de promoţie, iar eu, desigur, number two. Am intrat amândoi asistenţi la Literatură, dar, bineînţeles, Nero ca vedetă. Decalajul dintre noi s-a păstrat aşadar şi ulterior. Bobicocu a promovat mult mai rapid, deşi m-am ţinut feroce de el, concurându-l la toate treptele academice. A câştigat mereu. Eu doar am venit, târâş-grăpiş, din urmă. Iată-l acum conducătorul departamentului după ce, la alegeri, m-a bătut la scor! Nu vreau totuşi să mă bănuieşti că aş fi vreun invidios mărunt, care nu poate recunoaşte valoarea celuilalt. Nici pe departe! Salut şi chiar preţuiesc succesul intelectual autentic, dar nu e cazul aici! Nero nu are valoare reală, este un descurcăreţ. A inventat, de tânăr, ceea ce s-ar putea numi o retorică a succesului. O tehnică a triumfului gol, strict butaforic. Se pricepe – cum să spun? – la crearea de paradoxuri, de dileme, pe care nu le rezolvă niciodată şi pe care, de altfel, nici nu ar şti cum să le rezolve. Îşi aruncă aparentele nedumeriri savante în ochii celorlalţi, extrem de ceremonios, după care o şterge englezeşte. Lumea nici nu-i mai sesizează dispariţia subită, întrucât cade pe spate în faţa subtilităţii problemei sugerate de profesoraşul şmecher. Toţi excalmă extaziaţi – ’Mamă, ce intelectual fin Bobicocu ăsta, ce strălucit personaj cultural, ce tip tare!’ Şi apoi îl promovează şi îl votează frenetic…”

Observând pesemne că intrasem într-o uşoară derută, Titi Carnemoale a trecut la explicaţii concrete: „Ca să pricepi, aminteşte-ţi paradoxul medieval care a circulat până înspre noi (habar n-am dacă mai e la modă)! Întrebau odinioară panglicarii dornici de nemeritată atenţie – ’Dacă Dumnezeu ar fi cu adevărat atotputernic, ar putea oare crea o rocă pe care El însuşi să nu reuşească să o ridice?’ Imbecilitate adolescentină! Atotputernicia funcţionează în regimul infinităţii care include, excluzând simultan, totul. Aşa oximoronul capătă funcţionalitate perfectă, nu se mai supune blocajului din intervalele finite… Cu formule din astea perverse ameţeşte, profesional, Bobicocu oamenii de când există el pe planetă. Şi îi merge din plin. Se ridică, la un simpozion dedicat marilor noştri clasici, şi, dinaintea aulei arhipline, zice meditativ – ’Este poemul Împărat şi proletar o mostră de socialism embrionar, perceput de studentul Eminescu prin mediile intelectuale utopice ale Europei sfârşitului de veac 19, ori o aluzie la filozofia hegeliană, cu care tânărul creator se familiarizase deja în cercurile universitare germanofone, eeii?’ Da, da, nu te mira! Adaugă tuturor întrebărilor sale ’profunde’ acest – pentru mine – dezgustător, însă – pentru alţii – încântător ’eeii’, cu un efect psihologic practic mortal. Toţi se arată mesmerizaţi de ipoteza de lucru avansată de alunecosul Bobicoc. Încep să vorbească între ei fascinaţi, să ridice şi să anuleze argumente, dar, când să-i ceară şi lui noi detalii revelatoare pentru dilema în cauză, mai ia Bobicocul de unde nu-i! S-a evaporat meanwhile, fără a fi văzut de nimeni, lăsând în urmă amprenta unui gigantic exeget. Va apărea în viitoare contexte, negreşit, cu alte şi alte ’controverse’ – ’Amintirile… scrise de Creangă sunt oare pur afective sau pur introspective, eeii?’, ’Maiorescu a fost mai întâi om politic ori om de cultură, eeii?’”

„Eeii, eeii, eeii!” a început Titi să urle delabrat, atrăgând atenţia trecătorilor din zonă. L-am potolit cu greu. „Crede-mă, dragul meu, că am încercat” – a continuat el – „să-l înving cu armele lui. M-am pus, la rându-mi, pe creat scenarii dilematice. Nu mi-au ieşit însă deloc! Mă pomeneam întrebând lumea, prin Universitate, ca un bobicoc, pardon, ca un dobitoc – ’Îi e oare mai bine naturii ziua sau noaptea?’, ’Copiii sunt viitorul ori reîncarnarea trecutului unei naţiuni?’, ’Eminescu are o natură vulcanică sau mai degrabă apatică?’ Am stârnit hohote de râs şi am primit dispreţul total al comunităţii academice…” „Păi, sigur că da!” am strigat brusc luminat. „Ai rasolit-o, deoarece ai uitat elementul-cheie!” „Ce element?” m-a interogat Carnemoale speriat. „Eeii, eeii!” am ţipat. S-a lovit cu palma peste frunte. „Aşa este! Dumnezeule! Trebuie să-mi reiau tirul butadelor într-o nouă formulă! Mulţumesc, bătrâne! Retorica succesului nu vine din esenţa, ci din structura paradoxului! De aceea ar şi trebui să ne întrebăm dacă individul rămâne, ultimativ, formă ori fond? „ „Eeii?!” am reacţionat admirativ.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi