Drăcii contemporane

După cum am mai scris pe aici, eu nu sunt o natură religioasă şi îmi asum firesc condiţia de ortodox nepracticant. Îmi displac militanţii ateişti (ale căror porniri sectare le dispreţuiesc!), dar am tot respectul pentru cei care asumă, cu onestitate şi modestie, o credinţă religioasă, fie ea din marile trunchiuri monoteiste (creştinism, islam, mozaism) sau din orizontul asiatic al budismului sau şintoismului, spre exemplu. Cred că vibraţia interioară este una indisolubil legată de natura umană chiar dacă modernitatea a şters, în ultimele două secole şi jumătate, coloratura religioasă a acestei vibraţii pentru mulţi europeni, mutilând-o în tehnici de meditaţie sau mindfulness. E o discuţie lungă şi destul de sensibilă pe acest subiect care nu implică, cel puţin pentru mine, judecăţi de valoare. Prefer să judec oamenii după alte criterii decât alegerile lor personale şi subiective la care au tot dreptul, astfel încât o persoană religioasă nu-mi stârneşte niciun fel de reacţie. Nici de adulaţie, nici de repulsie. (Despre nuanţele între credinţă, cler şi instituţia bisericii, altă dată!)

În acest context, mărturisesc fără sfială că aprecierile mele pentru Adrian Papahagi şi Theodor Baconschi (celălalt domn, al treilea, un histrion caraghios şi toxic, care tocmai şi-a dat arama pe faţă exact la tema pe care o amintesc aici, mi-a fost de la început antipatic) au alt fundament decât catehismul şi apologetica creştin-ortodoxă a domniilor lor. Dar, bineînţeles, şi mie, ca şi oricărui alt om raţional, mi s-a părut absolut civilizată şi fecundă propunerea (făcută de altfel în siajul mentorului lor intelectual şi religios care a fost vrednicul de amintire mitropolit Bartolomeu Anania) ca stabilirea datei Paştelui ortodox să fie în acord cu calendarul gregorian (singurul corect astronomic!) astfel încât să fie celebrat împreună cu întreaga lume creştină, la aceeaşi dată. Toate argumentele raţionale conduceau spre această decizie, dar vai!, se pare că raţiunea nu are ce căuta în această dezbatere căci, ca la un semn de goarnă, s-au despărţit apele şi, răcnind, a pornit cavalcada atacatorilor. Spre stupoarea lor, cei doi rafinaţi intelectuali creştini, împreună cu cei care au semnat scrisoarea-propunere înaintată Patriarhului şi clerului ortodox din Sinod, s-au trezit prinşi într-un dens foc încrucişat pornit nu numai de necredincioşi, ci, stupoare, şi de îndrăciţi fanatici care se pretind apărători ai „singurei şi adevăratei” credinţe. Nu voi insista pe acest spectacol pentru că, în ciuda reţinerii mele de a posta şi comenta pe social media subiecte contondente la modă (e în general un dialog al surzilor agrementat cu spume la gură, insinuări, invective şi interjecţii unde bunul simţ e inutil şi oricum ignorat) mi s-a părut că un text al domnului Andrei Pleşu, din ultimul număr al „Dilemei” merită distribuit mai ales că aducea o nuanţă fină şi binevenită în tot acest scandal pornit de mari iubitori de tradiţie pravoslavnică, putinistă. Îndemnul meu discret la raţiune şi moderaţie s-a dovedit futil, singurii care au reacţionat imediat fiind trolii, smintiţii şi exaltaţii care, desigur, nici nu s-au ostenit să citească textul domnului Pleşu mulţumindu-se doar cu plasarea rapidă a mesajului lor obsesiv sau pentru care erau plătiţi (cel mai amuzant fiind un trol cu o poză falsă de ţigan la cont care îi reproşa domnului Pleşu că „nu are mutră de creştin”, argument a cărui eleganţă mă scuteşte de a mai reaminti de ce eu evit să am de a face cu această lume în putrefacţie). Sigur că expunerea minoră pe care o are contul meu (din cauza activităţii discrete, penalizată iată de algoritmul castrator al domnului Zuckenberg) a făcut ca reacţiile să fie debile faţă de tsunamiul de invective primite de curajosul domn Papahagi pe pagina sa şi, ştiu fireşte, că acest caz nu e deloc unul singular, mai toate subiectele controversate stârnind pasiuni sălbatice şi răcnete apodictice. Ce mă surprinde pe mine e altceva şi chiar din acest motiv cred că textul amintit al domnului Pleşu e important. În fond, ce fel de creştini sunt cei care se lasă stârniţi de diavol uitând de moderaţie, de iubire, de virtuţile pe care religia creştină le propagă? Şi nu vorbesc aici, bineînţeles, de marţafoiul transnistrean sau de canalia securistă Mache, protejatul lui „Bombonel”, care sunt, ambii, pe faţă, agenţi ai Satanei moscovite, apologeţi ai crimelor şi ororilor ruseşti, imprescriptibile, care fulgeră stihinic împotriva celor care vor să aducă sărbătoarea Învierii Domnului, la fel precum aceea a naşterii Sale, în aceeaşi zi pentru toţi creştinii astfel încât, bietul polcovnic KGB cu ceas de 50.000 de euro să rămână singur şi neconsolat cu sărbătoarea lui defazată în buncărul din Piaţa Roşie. În acest context, mi s-a părut foarte bun comentariul ironic care remarca cum „vânzătorul de genţi promovat în Europa, pe banii noştri, de ICR” – după caracterizarea făcută de Dan Alexe – a lansat gregarul atac mineresc „moarte intelectualilor” ceva mai devreme decât 13 iunie, „Te pomeni – spune profesorul Papahagi – că pravoslavnicii patrioţi au folosit din greşeală spurcatul calendar gregorian în loc de sfântul calendar iulian”! Dar nu aceşti ipochimeni, aproape trădători de ţară în contextul războiului care ne bate la uşă din cauza stăpânului lui Kiril, mă surprind pe mine, ci masa informă, îndrăcită, deşi se pretinde credincioasă, care a sărit isteric să ridice piatra. Ce e oare cu aceşti rătăciţi, sectanţi de-ai „predicatorului Simion gură de AUR”?

Dacă tot m-am apucat să scriu despre un subiect neobişnuit pentru mine, voi face o voltă retorică şi voi introduce (pentru ironia situaţiei care e vizibilă doar pentru cunoscători) un fragment dintr-o evocare făcută pe blogul propriu de Dan Alexe, care se intitulează chiar „La Athos cu Becali…”¹ (şi unde nu e vorba de poanta celor de la New Times Roman care au scris că Oierul ubicuu pe toate ecranele ar fi spus odată ajuns acolo: „băăă, da Porthos şi Aramis unde-s?”). Iată ce spune iconoclastul din Bruxelles: „Păgân tolerant, rămân fascinat, antropologic şi cinematografic, de fenomenul religios, iar Athos e tot atât de interesant pe cât o confrerie sufi din Pakistan. La Athos, de pildă, supravieţuieşte, asediată de ceilalţi, mănăstirea schismatică Esphigmenou, apărată cu ciomege de monahii excomunicaţi care le vând pelerinilor tricouri negre cu sloganul «Ortodoxia sau moartea»”. Ce poate fi mai aproape de Necuratul decât această sminteală fanatizantă? Este în această eclipsă a minţii un fond comun cu liota de agitaţi apărători ai „adevăratei credinţe”. Nu ştiu dacă aceştia ar merge atât de departe precum tulburaţii atoniţi, dar întunecimea tricourilor negre le iradiază totuşi în suflet şi creier. Căci altfel, cum e posibil ca oameni credincioşi să se încoloneze apatic în această Coloană a 5-a în războiul binecuvântat de sluga lui Putin, dus de ortodocşii ruşi împotriva ortodocşilor ucraineni. Cum e posibil ca legiune de credincioşi să se inflameze pentru fleacuri (data expirată, neadusă la zi a sărbătorilor pascale – decizie care, oricum, aparţine Sinodului) şi să ignore, ba chiar să aplaude monstruoasele crime împotriva umanităţii făcute de barbarii prădători ruşi. Sunt oameni ai bisericii care, mai şoptit sau mai apăsat, apreciază putinismul, îi anatemizează în bloc pe ucraineni şi sar îngrijoraţi că „ne predăm papistaşilor” dacă aliniem o dată a unei sfânte sărbători la rigorile astronomice ale calendarului gregorian. Te întrebi crucit, ca om întreg la cap: cum e posibilă aşa o drăcie?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor