Economia de război nazistă. Mit sau realitate?

Sidney Ratner a scris în 1970 un eseu despre o lucrare de anvergură a istoriografiei economice contemporane. Este vorba despre lucrarea „Proiect pentru un război total: Arme și economie în cel de-al Treilea Reich” a lui Berenice Anita Carroll (1932-2018). Printre întrebările la care încearcă să găsească răspunsuri se numără: s-a dorit ca economia Germaniei naziste să funcționeze după mecanismele pieței libere sau, dimpotrivă, s-au anulat intenționat pentru a se reuși crearea unei economii centralizate de război? Cât de eficientă a fost economia de război germană în comparație cu cea a Aliaților?

Au existat numeroase voci care au crezut că economia germană de după Primul Război Mondial a fost construită pentru a deservi ulterior uriașa mașină de război a nemților dornici de revanșă. Unele dintre acestea, economiștii Gustav Stolper (1888-1947) și Juergen Kuczynski (1904-1997) erau figuri respectabile și părea că notorietatea acestora, precum și anvergura intelectuală, erau suficiente pentru a sprijini o asemenea ipoteză. Pe de altă parte, au apărut critici ai unei asemenea teze. Burton Klein a scris o carte care a apărut în anii ’50 ai secolului trecut, „Pregătirile economice ale Germaniei pentru război”. Autorul argumenta faptul că Germania nazistă și-a dedicat întregul efort pentru a susține un război mondial abia la aproximativ doi-trei ani după izbucnirea acestuia. Klein a arătat că: controalele guvernamentale în economie, introduse de Ministrul Reich-ului pentru armament și muniții, Fritz Todt (1891-1942) au fost eficiente; justificarea aleasă de Hitler pentru ca germanii să primească arme și unt a fost aplicarea tacticii militare a Blitzkrieg-ului și neîncurajarea strategiei de înarmare „în profunzime”; eficiența și productivitatea ridicate ale producției de armament, în special între 1943-1944 (în condiții foarte vitrege), s-au datorat înlocuitorului lui Todt, anume Albert Speer (1905-1981).¹

Cu toate acestea, teza mainstream potrivit căreia liderii naziști au urmărit să creeze arhitectura potrivită pentru o economie care să poată susține un război de mari proporții, încă de pe timp de pace, a devenit tot mai evidentă. Berenice A. Carroll a analizat felul în care a fost gândită și au fost puse bazele economiei germane, cu predilecție în perioada tulbure dintre 1924 și 1939. Cel mai înfocat susținător al construirii unei economii de război pe termen lung a fost șeful Biroului de Economie și Armament din cadrul Ministerului Apărării, generalul Georg Thomas (1890-1946). Interesant este faptul că acesta se opunea strategiei lui Hitler și a altor șefi de agenții economice de mobilizare parțială a economiei germane, strategie care până în 1942 se dovedise viabilă, datorită succesului doctrinei militare Blitzkrieg. Carroll a arătat că mobilizarea totală a fost reușită abia în prima parte a anului 1942, sub îndrumarea lui Fritz Todt și, apoi, a lui Albert Speer.²

În acord cu teoria lui Carroll s-a poziționat și istoricul englez H. R. Trevor-Roper (1914-2003). Potrivit acestuia, nu a existat un hegemon care să fi dirijat economia germană în sensul aplicării unui „principiu unificator”. Acesta a remarcat emulația deosebită – neintenționată și neantrenată de vreun planificator omniscient sau totalitar – a cetățenilor germani care au reușit, prin seriozitate, hărnicie și disciplină, să sprijine mașinăria de război germană. S-a dovedit că nu exista în interiorul Partidului nazist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) aceeași unitate, deși strategiile de marketing politic și propaganda o evidențiau din plin. Au existat lupte intestinale în partid, între diverse facțiuni care încercau să-și promoveze viziunea și interesele. Sunt cunoscute asperitățile dintre naziștii Speer, Fritz Sauckel (1894-1946), Gauletierii Partidului nazist (lideri naziști regionali) și Schutzstaffel (organizația paramilitară nazistă SS), ferite însă de ochiul public.³ Spre pildă, imaginea de monolit indestructibil, propagată obsesiv de ideologii naziști, a fost promovată intensiv în filme și documentare de propagandă, precum cele ale controversatei Leni Riefenstahl (1902-2003).

Cifrele confirmă teoria lui Carroll. Între 1934-1935, economia celui de-al Treilea Reich a alocat pentru cheltuieli militare aproximativ 15% din PNB, iar în jurul anului 1938, procentul a fost de 17%. Spre comparație, Anglia cheltuia în 1939 circa 7%, iar Statele Unite doar 1%. Aceste statistici demonstrează că, în preajma declanşării celui de-al 2-lea Război Mondial, Germania reușise să își construiască o economie de război fiabilă și performantă. Cu toate acestea, este evident că a existat o lentoare relativă cu privire la transformările sistemice pe care le-a avut de bifat pentru a deveni o economie de război în adevăratul sens al conceptului. În timpul Războiului, procentele au crescut susținut. Dacă în 1939, Germania a cheltuit 23% din PNB, în 1942, a atins procentul de 55%. În același timp, în 1939, Anglia a alocat 18%, iar 3 ani mai târziu, 57%, depășind astfel procentul propus de Germania nazistă. Aceasta din urmă a înregistrat în 1943 un procent de 61%, iar în 1944 un maxim de 66%, depășind Anglia. Decizia Statelor Unite ale Americii de a intra în conflagrație a însemnat sporirea bugetului militar de la 2% din PNB în 1940 la 42% din PNB în anii 1943 și 1944.⁴

Economistul american Raymond W. Goldsmith (1904-1988) în lucrarea „Puterea victoriei: Producția de muniții în cel de-al Doilea Război Mondial” demonstrează că, la momentul declanșării celui de-al 2-lea Război Mondial, Statele Unite, Marea Britanie și Canada puteau asigura aproximativ 25% din producția totală de armament a Germaniei, Italiei și Japoniei și circa 7% din cea a celor 3 plus U.R.S.S. În 1940, producția de muniții și armament a Germaniei și Italiei era de peste două ori și jumătate mai mare decât cea a Marii Britanii. Raportul de forțe urma să se inverseze odată cu intrarea în război a URSS-ului în iunie 1941 și a Statelor Unite ale Americii șase luni mai târziu. În 1944, complexul militar al SUA, Marii Britanii, Canadei și URSS a fost capabil să producă o cantitate de arme de peste trei ori mai mare decât puteau să o facă Germania, Italia și Japonia la un loc.⁵

O explicație pentru pierderea de turație a industriei de război germane rezidă în faptul că forța de muncă indigenă a fost folosită suboptimal (inclusiv din cauze culturale) în comparație cu strategia aleasă de Aliați. Pe durata conflagrației, în marea majoritate a uzinelor și fabricilor de armament germane se muncea într-un singur schimb, fără ore suplimentare, iar ponderea femeilor în total muncitori era cvasiinexistentă. (În SUA, ele depășeau numărul bărbaţilor, iar în Marea Britanie reprezentau 80% din total muncitori.) Între 1940-1945, numărul de noi angajați a crescut în Germania cu puțin peste 10%, sub Marea Britanie (14%) și mult inferior SUA (42%).⁶

Concluzia este că o economie puternic centralizată, (cvasi)totalitară, care abandonează valorile și virtuțile (inclusiv cele noologice) pieței libere, sucombă fără drept de apel în comparație cu o economie care, cu toate limitele și carențele inevitabile, rămâne fidelă mecanismelor democrației capitaliste.  

Inima sus!

¹ Sidney Ratner (1970). An Inquiry into the Nazi War Economy. Comparative Studies in Society and History, 2(4), p. 466-467.

² Idem, p. 467-468.

³ Idem, p. 470.

⁴ dem, p. 468-469.

⁵ Idem, p. 469.

⁶ Idem, p. 470-471

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor