Anul trecut, specialiștii în neuroștiințe din spatele noii teorii au sugerat că schimbările în capacitatea noastră de a accesa anumite amintiri se bazează pe feedback-ul și predictibilitatea mediului.

Și că, mai degrabă decât să fie o eroare, uitarea poate fi o caracteristică funcțională a creierului, permițându-i acestuia să interacționeze în mod dinamic cu un mediu dinamic.

Într-o lume în schimbare, precum cea în care trăim laolaltă cu multe alte organisme, uitarea unor amintiri ar fi benefică, argumentează ei, deoarece acest lucru poate duce la un comportament mai flexibil și la un proces decizional mai bun.

În cazul în care amintirile au fost dobândite în circumstanțe care nu sunt în totalitate relevante pentru mediul actual, uitarea lor ar putea fi o schimbare pozitivă care să ne îmbunătățească starea generală de bine.

În revista Cell Reports, echipa prezintă primul dintr-o serie de noi studii experimentale în care a fost investigat efectul uitării naturale, „de zi cu zi”, în ceea ce privește modul în care procesele normale de uitare afectează anumite amintiri din creier.

Echipa de la Institutul de Științe Biomedicale Trinity (TBSI) a studiat o formă de uitare numită interferență retroactivă, în care diferite experiențe care au loc la o distanță apropiată în timp pot provoca uitarea amintirilor formate recent.

În cadrul studiului, șoarecii au trebuit să asocieze un anumit obiect cu un anumit context sau o anumită încăpere, iar apoi să recunoască acel obiect care a fost deplasat din contextul său original.

S-a observat că, șoarecii uită aceste asocieri atunci când experiențele concurente sunt lăsate să „interfereze” cu prima amintire.

Pentru a studia rezultatul acestei forme de uitare asupra memoriei în sine, cercetătorii au marcat genetic „celule engram” (un grup de celule cerebrale care stochează o anumită amintire) în creierul acestor șoareci și au urmărit activarea și funcționarea acestor celule după ce a avut loc uitarea.

Folosind o tehnică numită optogenetică, ei au descoperit că stimularea celulelor engram cu lumină a recuperat amintirile aparent pierdute în mai multe situații comportamentale.

Mai mult, atunci când șoarecilor li s-au oferit noi experiențe care aveau legătură cu amintirile uitate, engramele „pierdute” au putut fi întinerite în mod natural.

„Amintirile sunt stocate în ansambluri de neuroni numite ”celule engram”, iar reamintirea cu succes a acestor amintiri implică reactivarea acestor ansambluri”, a declarat dr. Tomás Ryan, profesor la Facultatea de Biochimie și Imunologie și la Institutul de neuroștiințe Trinity College din Dublin, autorul principal al articolului publicat care descrie aceste rezultate.

Prin extensie logică, „uitarea apare atunci când celulele engram nu pot fi reactivate. Cu toate acestea, devine din ce în ce mai clar că amintirile în sine sunt încă acolo, dar ansamblurile specifice nu sunt activate și, prin urmare, memoria nu este rechemată. Este ca și cum amintirile ar fi stocate într-un seif, dar nu ne putem aminti codul pentru a-l deschide”, a explicat el.

„Descoperirile noastre susțin ideea că competiția dintre engrame afectează reamintirea și că memoria uitată poate fi reactivată atât de indicii naturale, cât și artificiale, precum și actualizată cu informații noi”, a detaliat la rândul său, dr. Livia Autore, bursier postuniversitar a Consiliului irlandez de cercetare (IRC), care a condus această lucrare în cadrul laboratorului de la Trinity.

Fluxul continuu de schimbări de mediu duce la codificarea mai multor engrame care concurează pentru consolidarea și exprimarea lor, spune cercetătoarea.

Așadar, în timp ce unele pot persista netulburate, altele vor fi supuse interferenței noilor informații primite și predominante. Cu toate acestea, amintirile interferate pot fi în continuare reactivate de indicii din jur care duc la exprimarea memoriei sau de experiențe înșelătoare sau noi care se încheie cu un rezultat comportamental actualizat, potrivit autorilor acestui studiu.

Deoarece acum știm că „uitarea naturală” este reversibilă în anumite circumstanțe, această cercetare are implicații semnificative pentru stările de boală – cum ar fi, de exemplu, la persoanele care trăiesc cu boala Alzheimer, unde aceste procese de uitare zilnică pot fi activate în mod eronat de boala cerebrală.