Estetică şi timp

Ambiguitatea spaţio-temporală este menţinută de caracterul filmic al spectacolului, cu momente semnificative în reluare (flashback), un adaos de sens clarificând scene succesive. Dacă timpul ar fi ceva, atunci ceea ce acesta reprezintă nu-i decât un plus de înţelegere. În rest, nimic din ceea ce cunoaştem ori ni se întâmplă nu pare să aibă, potrivit scenariului, un caracter obiectiv, în ciuda eforturilor zadarnice ale protagonistului de a se convinge de contrariu. Ambiguitatea temporală este dublată de o anume ambiguitate psihologică, în permanenţă destinul personajului principal poziţionându-se pe muchia dintre realitate şi interpretare, dintre amintire şi fantezie (falsă amintire), dintre trecut şi prezent. Dacă ar fi să dăm curs celei de-a doua ambiguităţi, protagonistul a fost un fiu şi un frate mai mare despotic în relaţia cu sora lui mai mică. De aici, un întreg scenariu demn de interpretări psihanalitice poate inflama imaginaţia.

În lupta împotriva totalitarismului, Winston Smith (Cosmin Maxim) se află în postura individului unic care ar avea o opinie diferită de a restului umanităţii şi pe care omenirea întreagă nu e mai îndreptăţită să îl reducă la tăcere, contrazicându-l, decât ar fi acesta să-i reducă la tăcere pe toţi ceilalţi, dacă ar avea suficientă putere. În nici unul dintre sensuri, nici dinspre majoritatea oamenilor şi nici dinspre individul singular, nimeni nu are dreptul de a limita libertatea altcuiva, cu excepţia binecunoscutei situaţii când libertatea celuilalt este primejduită. Distopia lui George Orwell este o negare a concepţiilor liberalismului clasic susţinut în special de John Stuart Mill.

Piesa de teatru creată în 2013, după romanul lui Orwell, de Robert Icke şi Duncan Macmillan, nu jonglează doar cu temporalitatea, ci şi cu convenţia teatrală. Mă refer la raportarea personajelor la actorii care le vor interpreta, din introducere. Dar chiar şi pe parcurs, personajele au roluri multiple, iar caracterele sunt personalităţi duale, nu lipsite de o oarecare ambiguitate de interpretare, în momente simultane bine construite şi se confruntă în permanenţă cu interpretul rolului care nu e actorul imediat. Parcursul personajelor va avea ca rezultat final volatilizarea lor în acelaşi mod în care erau şterşi inamicii sistemului dintre filele istoriei. Ceea ce ni se întâmplă la nivel real sau poate doar estetic nu-i decât o lectură a istoriei, dintr-o anume perspectivă prin care interpretarea trecutului schimbă posibilitatea de ordonare a faptelor din viitor, iar imaginaţia modifică în prezent sensul în care lucrurile s-au petrecut în trecut în funcţie de ce surse disponibile avem şi mai ales modul în care decidem să le manipulăm, să operăm cu ele, un lucru care în lumea lui Orwell, dar nu numai, până şi în lumea noastră ar putea fi extrem de grav în ceea ce priveşte consecinţele.

Spre deosebire de piesa menţionată, punerea în scenă a regizorului Claudiu Goga de la Iaşi e destul de echilibrată în ceea ce priveşte scenele de tortură, menţinând rupturile cu black-out şi dizarmonie la un nivel simbolic, pe deplin suportabil de către spectator. În plus, adresarea directă către public (Cosmin Maxim) e o reminiscenţă a vremurilor când spectacolele făceau apel destul de mult la interacţiunea cu publicul. La zguduirea convenţiei teatrale şi la evaporarea celui de-al patrulea perete. Acesta din urmă devine în spectacol un zid care străbate lumile lui Wilson şi întâlnirile cu O’Brien (Constantin Puşcaşu). Cumva este tatonată capacitatea omului contemporan de a mai face diferenţa dintre real şi estetic atunci când graniţele dintre subiectiv şi obiectiv, dintre trecut şi prezent, dintre actor şi personaj interpretat se fluidizează. Când trecutul imediat, pandemie, război, dobândeşte o coloratură estetică, iar realul din viitor este extrem de incert.

În cea mai mare parte e vorba de un spectacol în alb şi negru, predominând tonurile cenuşii, iar culorile vii, în puţinele situaţii când apar sunt memorabile – roşul din scena de amor ferită de privirile teleecranului atoateştiutor, nuanţă ce poate fi regăsită şi în cordonul purtat de Julia (Ada Lupu) ori în cea a unor mici obiecte de uz casnic din lumea anticariatului unde cei doi se întâlneau în numele trecutului, verdele din măştile torţionarilor, o complementaritate stridentă între roşu şi verde, punctând momente sau idei.

În ceea ce priveşte lucrul cu actorii şi construcţia personajelor, atrag atenţia atât prestaţiile interpreţilor din rolurile principale, cât şi cele ale actorilor din rolurile secundare. Regizorul dovedeşte o grijă specială pentru detalii, fie că e vorba de un gest, de o tăcere semnificativă ori de o mină foarte expresivă. Descoperim actori mai maturi, cu o experienţă de rol vizibil mai bogată şi care în cea mai mare parte construiesc noi experienţe de rol, iar nu aduc în spectacol din experienţele acumulate anterior. Este şi cazul Adei Lupu care se manifestă de obicei destul de frenetic atunci când are de a face cu un rol interior, complex, de această dată însă frenezia ei este măsurată, atent dozată, echilibrată, contrabalansată de tăceri şi gesturi pline de înţelesuri. Prin replici teatrale, aproape de declamativ, punctând deosebirile dintre actor, interpretul rolului şi personaj, actorii ieşeni schimbă registrul între interpreţii anumitor personaje şi personajele însele, lucru la fel de dificil, dar nu mai dificil decât a ilustra o latură umană a personajului, cum ar fi oameni în carne şi oase pe scenă, dar alţii decât în realitate.

(1984 de George Orwell, o adaptare de Robert Icke şi Duncan Macmillan, regia: Claudiu Goga, distribuţia: Cosmin Maxim, Constantin Puşcaşu, Ada Lupu, Călin Chirilă, Ionuţ Cornilă, Petronela Grigorescu, Adi Carauleanu, Horia Veriveş, Andreea Boboc, Diana Roman, copiii Sara Niţă/Adela Obadă, scenografia: Ştefan Caragiu, video design: Andrei Cozlac, aranjament muzical: Dianei Roman, premiera: 9 octombrie, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)