Etimologicale pescăreşti (X)

Arătam într‑un episod anterior că peşte, arhilexemul de maximă generalitate al sferei de desemnare în care ne mişcăm, este moştenit din limba latină şi face parte din cele câteva sute de cuvinte ale nucleului lexical românesc. Româneşti, adică formate prin derivare, sunt şi a pescui, pescar, pescărie, peştişor, peştioaică etc. În rest, cele mai multe cuvinte care alcătuiesc vocabularul curent al unui pescar amator sunt împrumuturi din limbile popoarelor vecine, lucru care nu ar trebui să ne mire, dată fiind mobilitatea extremă şi deschiderea dintotdeauna a românilor pentru contactele cu vecinii. Această constatare se verifică şi în cazul sculelor şi uneltelor tradiţionale ale unui pescar român de la Dunărea de jos.

Întorşi de la pescuit, în ograda bunicilor, cu însemnele „meserieiˮ pe umeri

Substantivul undiţă şi verbul corespunzător, a undi ‘a pescui cu undiţa’ fac parte din stratul cel mai vechi al cuvintelor venite din limba slavă veche. Dovadă a acestei origini este răspândirea lor în cam toate graiurile româneşti, inclusiv în dialectele din Balcani. Cuvântul undiţă este de asemenea cunoscut de toţi vecinii slavi (bulgari, sârbi etc.). Diferenţa funcţională dintre numele arhetipalei noastre scule (o nuia sau o trestie, de care atârnă, la capătul unui fir, un cârlig) şi verbul menţionat, a undi, stă în faptul că primul este cunoscut tuturor românilor, pe când al doilea devenea deja un arhaism atunci când, în copilărie, îl auzeam în gura Babei Zinca („Dúci‑vă‑ţi dă undíţi mai încolo, împieliţaţilor!ˮ). Vechimea acestor doi termeni este indicată şi de apreciabila lor productivitate lexicală „pe teritoriu românescˮ: undit ‘acţiunea de a pescui cu undiţa’ (loc de undit), undiţar sau, mai rar, undiţaş şi, încă şi mai rar, undicer ‘pescar cu undiţa’, (adesea afectuos) undicioară ‘undiţă mai mică’ sau (spontan şi ironic) undiţoi ‘undiţă mare, grosolană’. Vechi slav este şi strună, dar strămoşesc în sensul lui Samuil Micu este sinonimul fir (lat. filum), bucata de sfoară sau de nailon de care agăţăm cârligul. Acest din urmă termen vine cel mai probabil din bulgară, dar are corespondenţi în rusă şi polonă. În fine, pluta, bucata de papură, strujan de porumb, lemn sau pană de pasăre, cu care echilibrăm undiţa pe suprafaţa apei şi care ne semnalizează prezenţa peştelui la momeala noastră, şi‑a luat numele din sârbă şi bulgară. Pe plumb l‑am avut la îndemână tot timpul, încă din graiul veteranilor romani de la Moesia Inferior (lat. plumbum). Tot de la bulgari am preluat, mai târziu, şi nada ‘hrană pentru peşti, mămăligă, boabe de cereale, râme, viermişori etc.’, precum şi verbul aferent a nădi ‘a arunca în apă hrană pentru a atrage peştele’. Un sinonim al nadei este momeala, derivat românesc de la verbul a momi, luat şi el de la „veriiˮ noştri balcanici, sârbii şi bulgarii. Tot de pe acolo ar putea veni şi pripon, struna cu mai multe cârlige şi greutăţi, lăsată pe fundul apei, pentru peştii mari, mai ales somnii, cu momeală fioroasă, cum ar fi un cărăşel viu, un broscoi, un mănunchi de lipitori sau o bucată de ficat… mirositoare. Ar fi aşa, dacă nu am afla din dicţionare că, atestat în texte vechi, cuvântul este, totuşi, vechi slav. Pur lipovenesc este numele carmacului, prin care desemnăm, local, acelaşi dispozitiv pentru peştii mari. Unii foloseau câteodată, total „unfairˮ şi dezonorant, un asemenea carmac cu cârlige foarte mari, târându‑l din barcă pe fundul apei, pentru a agăţa peştii unde s‑o nimeri, de burtă sau de spinare…

Semnalez acum o raritate lexicală absolută! Cuvânt cu sonoritate turcească (precum baclava sau tuslama), dar inexistent în dicţionare, salamá era foarte bine conturat în uzul generaţiei mele de pescari de la Seimeni. Cu pluralul salamále, vocabula aceasta denumea scula făcută dintr‑un fir lung de 20-30 de metri, cu plumb greu la capăt (sau, în lipsă, vreun şurub mai greluţ sclipuit de prin seluri) şi câteva cârlige cu momeală vie pentru peştii mai mărişori, şalăi sau somotei. Se „lansaˮ manual, cât se putea de departe, „la adâncˮ. Principiul aruncării era cel folosit de biblicul David cu praştia lui, adică învârtirea dispozitivului deasupra capului, urmată de slobozirea lui în larg, cât mai departe şi cât mai precis cu putinţă. Când te arătai în stare să ai salamaua ta şi să o poţi lansa cum se cuvine, se cheamă că treceai într‑un ciclu superior al învăţăturii pescăreşti.

Vine acum la rând o sculă care, copil şi adolescent, m‑a atras şi m‑a provocat constant. Se numeşte uneori prostovol (plural: prostovoale sau prostovoluri), alteori sacimá sau şajmá (plural: sacimále sau şajmále). Este o plasă circulară, cu raza de vreo trei‑patru metri, prevăzută pe margini cu greutăţi de plumb şi însăilată cu o frânghie manevrată de pescar. Prin aruncare circulară, se desface ca o paraşută şi se aşază pe fundul apei, acoperind peştii care se află în raza ei. Trăgând de sfoară, pescarul formează un fel de sac strâns la gură, din care peştii nu mai pot scăpa. Îţi trebuie mult efort şi mult exerciţiu pentru a ajunge în stare să arunci perfect sau măcar mulţumitor prostovolul, mai ales în apele învolburate ale Dunării. Am povestit în episodul trecut cum mi‑am procurat la Ghindăreşti, în cele din urmă, spre sfârşitul adolescenţei, propriul meu prostovol şi cât de departe am ajuns în meşteşugul aruncării lui. Cunoscut şi în alte regiuni, cuvântul prostovol are o origine obscură. Unii lexicografi sugerează un fel de creaţie analogică internă, pornind de la rostogol, la rândul lui cu etimologie necunoscută! Celălalt termen, sacimaua sau şajmaua, după cum o sugerează accentul şi corpul său sonor, vine din limba turcă. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi