Excese şi distorsiuni

Era normal, desigur, ca numirea Roxanei Mă­răcineanu drept Ministru al sporturilor în guvernul francez să fie salutată cu bucurie în ţara ei natală. Problema e că acest fericit eveniment a fost dat ca exemplu pentru modul în care Franţa reuşeşte integrarea imigranţilor. Ar fi bine dacă aşa ar sta lucrurile numai că, din păcate, societatea franceză nu mai reprezintă, de o bună bucată de vreme, un model în această privinţă. Discuţia e lungă aici, ar trebui măcar să amintim fenomenul ghetoizării, apoi acela al fragmentării sociale în comunităţi ce se închid în sine şi refuză valorile culturii ţării de adop­ţie. Roxana Mărăcineanu e un caz fericit, care aminteşte de epoca în care integrarea se făcea în chip natural, fără rateuri şi fără crispări dure­roase. Interesant e şi faptul că familia viitoarei campioane a găsit refugiu în Franţa (pentru că de refugiu politic este vorba) la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut, în timpul preşedinţiei socialiste a lui François Mitterrand. Contextul pare să o fi marcat puternic pe Roxana deoa­rece, peste ani, a devenit consilieră regională din partea partidului socialist şi şi-a declarat sim­patia pentru stânga tocmai pentru că, îi reiau spusele, graţie stângii oameni ca ea ajung din refugiaţi cetăţeni cu drepturi depline. E o imagine cam idilică. Să ne amintim că, în decembrie 1989, confruntat cu valuri tot mai consistente de imigranţi, primul ministru socialist Michel Rocard rostea o frază rămasă celebră, anume că „Franţa nu poate primi toată mizeria lumii“. În 1991, anul în care Roxana do­bândea cetăţenia franceză, alt prim-ministru socialist, Edith Cresson, lansa ideea unor „avioane charter colective“ care să-i ducă pe indezirabili în ţările de origine. În 2012, mi­nistrul (socialist) de interne Manuel Valls relua fraza lui Rocard, cu trimitere precisă la romii ajunşi pe teritoriul francez. Frază pe care a rostit-o, fără complexe, însuşi preşedintele Macron în noiembrie anul trecut. Şi care nu s-ar zice că a şocat-o pe Roxana Mărăcineanu, din moment ce a acceptat să intre în guvern.

Un fenomen curios s-a petrecut şi la moar­tea senatorului John McCain. Toată, dar absolut toată clasa politică a fost unanimă în elogii, la fel şi presa „progresistă“. Or, în urmă cu zece ani, în timpul campaniei prezidenţiale, McCain era ridiculizat şi violent atacat de către contracandidatul său Obama, de către democraţi şi de către aceeaşi presă care acum nu mai contenea cu elogiile. Se spunea despre McCain că e prea bătrân, de-a dreptul senil, că e defazat faţă de epoca în care trăim, se râdea cu hohote în le­gătură cu incapacitatea lui de a se servi de un calculator şi de a trimite un email etc.,etc. În­tr-adevăr, e bizar că democraţii şi progresiştii i-au adus, după moarte, elogii nemăsurate. McCain a fost un republican conservator, cu vederi uşor de etichetat drept „retrograde“ – era împotriva căsătoriei între persoanele de acelaşi sex, împotriva avortului, susţinea intervenţiile militare ale SUA oriunde în lume ş.a.m.d. Unde mai pui că era foarte bogat, soţia lui fiind moş­tenitoarea grupului Budweiser, atât de bogat încât nu ştia câte case posedă. Dincolo de asta, era erou de război şi dăduse dovadă de o ireproşabilă verticalitate şi de o salutară consec­venţă în politica externă, respingând derivele autoritariste şi încălcările drepturilor omului (a denunţat, spre exemplu, genocidul din Rwanda pe care Clinton se făcea că nu-l vede). Cum de a ajuns McCain un „model“ pentru democraţi şi progresişti? Simplu: pentru că elogiile erau pur şi simplu prilejul de a-l ataca, direct sau aluziv, pe Donald Trump.

Discursul anti-Trump a devenit un sport naţional (şi internaţional, de altfel). Nu e nici o noutate aici. Şi alţi preşedinţi americani s-au „bucurat“ de un tratament asemănător. Ronald Reagan era catalogat drept un „actoraş de du­zină“, un caraghios bătrân care s-a trezit fără să vrea la Casa Albă. Despre George W.Bush, cu studii la Yale şi la Harvard, s-a spus că este un „cretin“. Nu se putea ca Trump să nu aibă parte – măcar – de acelaşi tratament, cu atât mai mult cu cât actualul preşedinte nu face nici un efort să fie diplomat cu presa şi cu adversarii politici. Dimpotrivă, nu scapă nici un prilej ca să-i provoace. Se ridică însă un semn de întrebare: din moment ce Trump e vulnerabil, de ce trebuie ca adversarii să pluseze şi să inventeze defecte şi păcate? Foarte recent, New York Times anunţa că dna Nikky Haley, ambasa­doarea americană la ONU, a cumpărat pentru apartamentul de serviciu în care locuieşte perdele în valoare de 52.701 dolari (acel „un dolar“ din final mi se pare de un farmec cu totul special). Bineînţeles, neruşinata achiziţie („pe banii contribuabililor“ etc.) ar fi fost fă­cută cu binecuvântarea lui Trump. Scandal, indignare, proteste ş.a.m.d. Dar, surpriză! perdelele fuseseră cumpărate de către… ad­ministraţia Obama! Ziarul a prezentat, parcă, scuze cu jumătate de gură. Şi tot New York Times a publicat cu mare tam-tam, pe 5 septembrie, un articol incendiar la adresa lui Trump, articol care ar fi fost scris de către cineva din preajma preşedintelui, dar articol care a apărut… fără semnătură! Cum poţi să dai cre­dit unui text anonim, iată un lucru de mirare, ce ne duce mai degrabă către lumea lui Caragiale. Adversarii lui Trump par să fie şi ei convinşi că scopul scuză mijloacele. Însă oricât de pervertită ar fi politica, există un prag ce n-ar trebui, dintr-o minimă decenţă, depăşit.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, critic literar şi scriitor