Fără identitate

Arhitectura satului, cu limbajul ei esenţializat, vorbeşte frumos, divers despre o lume împlinită, coerentă, chiar dacă lumea aceasta a dispărut din orizontul nostru intelectual. Casele ţăranului român comunică, atrag, seduc. Nu degeaba muzeul de pe malul lacului Herăstrău este în topul preferinţelor turiştilor de pe alte meleaguri. Ar fi de dorit întemeierea unui aşezământ similar la Iaşi investit cu puterea de a readuce la viaţă cultura tradiţională în toate formele ei de expresie din ţara Moldovei, dar asta este o altă discuţie.

De ce farmecă arhitectura aceasta străveche este întrebarea cu răspuns semnificativ în corespondenţă cu lipsa de farmec a arhitecturii de astăzi. Suntem încântaţi de arhitectura ei întrucât este efectul deplin al culturii milenare cu răspunsuri potrivite pentru fiecare dintre întrebările adânci ale vieţii. Ea a cizelat, a rafinat formele de expresie până la esenţă. A făcut generaţii în şir ceea ce geniul brâncuşian, preluându-i poveştile, a creat într-o viaţă. A însufleţit formele oferindu-le puterea să vorbească, cu tandreţe filozofică, despre om şi comunitate.

Arhitectura tradiţională nu a fost concepută de ţăranul însuşi, cum se crede îndeobşte, ci de meşteri specializaţi, purtători din tată în fiu ai meşteşugurilor constructive. Ei au „contextualizat” ideile culturale clare, puternice, profunde, ale ştiutului cumulat peste generaţii în memoria colectivă. Este un proces de creaţie al culturii stabile, relativ închise, unde tradiţia are întotdeauna prioritate faţă de inovaţie. Pe această cale comuniunea între formă şi expresie a putut atinge în cursul timpului sonoritatea poeziei adevărate. O poezie scrisă mereu cu aceleaşi materii naturale, lemn, lut, piatră şi aceeaşi tehnologie întemeiată pe meşteşug, pe manualitate.

O vreme şi arhitectura numită cultă a trăit ritmuri similare, cu modele stabile într-un câmp cultural bine conturat. Aşa s-a întâmplat cu stilul arhitecturii din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. El a supravieţuit mult epocalei domnii. Chiar şi astăzi se vorbeşte, se doreşte, fără prea mult succes, continuarea acestui stil la noile biserici. Constanţa modelelor timp îndelungat a făcut posibilă perfecţionarea spaţiilor, formelor şi detaliilor de arhitectură. Ele au ajuns să transmită idei despre sensul zidirilor pe aceste meleaguri.

În scurt timp însă stabilitatea ancestrală a dispărut. Evoluţia stilistică a arhitecturii s-a transformat într-un galop spre atomizare, dezagregare, individualizare. Nu mai trăim într-o societate cu principii şi idei comune. Vieţuim în lumea descompusă în individualităţi cu moduri de existenţă personale diferite de ale celuilalt. Fenomenul artistic arhitectural urmează aceeaşi cărare încâlcită astfel încât taman în zilele noastre babilonia începută în vremuri biblice îşi urmează cursul spre apogeu. În consecinţă se disting două feluri de arhitectură în năvala de construcţii produsă de dezvoltarea economică. Primul, dominant, majoritar, răspunde servil intereselor brute, eficienţei economice imediate, cu simplism golit de sens sau bogăţie de kitsch, cu spectacol gratuit sau derizoriu infatuat. Din nefericire acest soi de arhitectură este extrem de prolific incluzând în curgerea lui aproape totul. Fenomenul este global aferent tendinţei de omogenizare, depersonalizare a spaţiilor tradiţionale şi a peisajului. Pe deasupra, întrucât este supus dictaturii financiare este aproape imposibil de oprit.

Felul devenit, spre paguba sănătăţii sufleteşti, secund, este arhitectura autentică, inovativă, născută în şi din duhul locului. Dacă în primul caz arhitectul este mai curând un pastişeur servil intereselor nejustificate ale clientului, în al doilea caz este ce trebuie să fie, un creator de valori.

Să remarcăm un fapt, o dată cu dezagregarea culturii unei comunităţi şi a dispariţiei modelelor, rolul arhitectului creşte, ar trebui să crească, exponenţial. Întrucât rămâne singur cu responsabilitatea de a crea valori în armonie cu valorile tradiţiei. Cu toate acestea, în zilele noastre cele de pe urmă, majoritatea covârşitoare a arhitecţilor este obligată să-şi prostitueze profesia pentru a „corespunde” cerinţelor capitalismului speculativ. Este drumul care ajunge direct, sigur la pierderea identităţii, la generalizarea confuziei, la sufocarea ierarhiilor stabilite de cursul istoriei. Întrebarea finală este: ne dorim o asemenea lume, suntem conştienţi că dorind-o devenim o mulţime de Ulrich-i, de oameni fără însuşiri, vieţuitoare umile în lumea dezbrăcată de speranţe a lui Robert Musil?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului