Ghinioane şi simplificări

1. Revoluţii ratate

Sunt societăţi peste care anumite revoluţii nu au trecut – şi asta le costă.

Peste societăţile din Asia Centrală nu a trecut revoluţia din 1989, aşa că au în continuare în fruntea lor tirani care acţionează după modelul autoritarismelor din anii ‚80. N-au upgradat modelul nici măcar cu un milimetru.

Peste monarhiile asiatice nu a trecut revoluţia de la 1848, aşa încât acolo nu există monarhii constituţionale în sensul european al termenului (cu excepţia relativă a Japoniei). Există doar tiranii regale care controlează jocul politic şi economic.

Peste societatea românească nu a trecut revoluţia din Mai ‚68, aşa încât autoritarismul ierarhic modern nu a fost înlocuit de anti-autoritarismul postmodern.

La noi coeziunea socială se obţine în continuare prin supunerea inferiorului faţă de superior (deci se menţine încă credinţa în superioritate şi inferioritate): copiii se supun părinţilor, femeile bărbaţilor, pacienţii medicilor, minorităţile majorităţii, oamenii obişnuiţi autorităţilor publice ş.a.m.d..

Exemplul cel mai proaspăt e cel pe care îl trăim acum. În situaţii de pandemie, e necesar să impui distanţarea socială – şi uneori, ca să faci asta trebuie să recurgi la poliţie şi la jandarmerie. Intervenţia se poate face în zece mii de moduri posibile.

La noi, se face preponderent prin recurs la violenţă şi la amenzi excesive, adică prin mijloace aproape exclusiv punitive. Inferiorul e ţinut la respect prin pedeapsă – pedeapsă care trebuie să genereze frică, pentru a menţine în continuare relaţia de supunere.

Nu suntem încă o societate centrată pe drepturi, în care fiinţele umane sunt tratate ca atare. Suntem încă o societate centrată pe ideea de inegalitate dintre superior şi inferior şi pe obligaţia inferiorului de a se supune superiorului. Modelul ăsta e perpetuat aproape pretutindeni, din politică şi administraţie, până în familie şi în aproape toate celelalte tipuri de relaţii.

Iar modelul ăsta e mai păgubos pentru şansele noastre de dezvoltare decât corupţia, nepotismul şi incompetenţa.

Nu la anticorupţie trebuie să visăm în primul rând, ci la o societate centrată pe respectarea drepturilor celuilalt, mai ales ale celui vulnerabil. La o societate care devine fundamental anti-autoritară. Dar societatea asta nu ne-o propune nimeni încă, după cum nimeni nu ne oferă stimulente să începem s-o construim.

Asta în ciuda faptului că doar o astfel de societate e propriu-zis liberă.

2. Stânga, dreapta şi multe altele

Distincţia dintre progresişti şi conservatori nu e totuna cu distincţia dintre stânga şi dreapta. Pentru cei care gândesc în lozinci poate părea paradoxal, dar o dreaptă progresistă şi o stângă conservatoare sunt perfect posibile – şi au şi existat ca atare.

Dreapta zisă neoliberală, de exemplu, a fost una cât se poate de progresistă în privinţa drepturilor persoanelor LGBT, a drepturilor femeilor şi a opoziţiei faţă de rasism.

Stânga muncitorească tradiţională a fost, în schimb, cât se poate de conservatoare social. Nu e întâmplător că zonele cele mai homofobe şi mai ostile emancipării femeilor sunt, în continuare, fostele societăţi comuniste.

Singura versiune a stângii care a fost de la bun început progresistă şi aşa a şi rămas e anarhismul.

La fel e şi cu opoziţia dintre libertate şi autoritate. Putem avea o dreaptă libertară şi una autoritară, cum putem avea o stângă libertară şi una autoritară.

De-asta a fi de dreapta sau de stânga nu spune nimic cu privire la opţiunile progresiste sau conservatoare, sau la opţiunile libertare sau autoritare ale cuiva.

Avem (cel puţin) trei perechi de antinomii: stânga-dreapta, conservator-progresist, libertar-autoritar. Elementele lor se pot combina oricum.

Aşa încât ideea de „unitate a stângii” sau de „unitate a dreptei” e o ficţiune. Una mai degrabă periculoasă. Fiindcă, în realitate, lumea e plurală – nu binară, şi cu atât mai puţin nu monocromă.