Importanța principiilor în funcționarea economiei sau de ce fondul e întotdeauna mai important decât forma

Așa cum am arătat în articolul anterior, majoritatea economiștilor români, lideri de opinie în mass-media și ocupând funcții academice și în aparatul de stat importante, au transformat discuțiile privind modalitatea optimă de a construi pachetul fiscal adoptat recent privind reducerea deficitului bugetar într-o nesfârșită părerologie extrem de tehnică și mecanică. Nu toate soluțiile oferite de aceștia sunt ghidate de principii imuabile. În special pentru nespecialiști, dar și pentru economiștii care îmbrățișează alte doctrine economice, a părut că ceea ce contează cu adevărat sunt niște borne artificiale care trebuie atinse cu prețul unor reforme sau decizii nepopulare.

În articolul de astăzi, voi invoca un economist român care, inclusiv în prelegerea pe care am avut privilegiul să o moderez în cadrul Departamentului unde lucrez, a insistat pe importanța principiilor în detrimentul exclusiv al unor măsuri fiscale tehnice limitate și fără substanță: prezervarea cu prioritate a libertății economice și politice. Este vorba de profesorul Lucian Croitoru, consilier al Guvernatorului Băncii Naționale a României.

În cazul României post-decembriste, fie în perioadele grele, fie în unele momente de grație, deficitele bugetare au fost, de obicei, nesustenabil de mari. Acest lucru a reclamat, cvasi-permanent, măsuri de combatere/reducere a acestora prin două canale: creșterea impozitelor sau reducerea cheltuielilor publice. Prima măsură a lovit agresiv în libertatea economică a mediului de afaceri, consolidând, astfel, puterea politică. Situația macroeconomică din prezent este complicată. România înregistrează un nivel prea ridicat al deficitului bugetar, în condițiile unei inflații periculoase și ale unui război în proximitate / criză în Orientul Mijlociu. În acest context, șansele apariției unei crize economice trebuie luate în considerare. Creșterea impozitelor nu ar fi o soluție nici tehnică, nici morală. Dacă în perioada 2016-2019 s-au impus politici wage-led-growth (creșteri de salarii și reduceri de impozite), cum ar mai putea fi considerate o măsură economică viabilă dacă ar fi tăiate prin creșteri de taxe și impozite? E ceea ce noi, economiștii, numim hazard moral. Iar hazardul moral produce fracturi ale încrederii și predictibilității. Impozitarea suplimentară nu ar face decât să se socializeze problemele sectorului public pe seama celui privat. Este vital să se respecte o serie de principii atunci când se proiectează cheltuielile publice: mărimea lor trebuie să țină cont de mijloacele de finanțare posibile (impozite) și nu invers!

Multe soluții propuse de unii economiști cu privire la reducerea deficitului bugetar nu respectă aceste principii vitale care gravitează în jurul ideii de libertate. Spre exemplu, sunt voci care militează pentru necesitatea creșterii ponderii veniturilor bugetare în PIB, în condițiile în care se consideră că ponderea cheltuielilor este la cel mai mic nivel posibil. Deci problema ar fi pe partea de venituri. Se invocă ideea că România trebuie să ajungă la media europeană de aproximativ 42%. Falsitatea unui asemenea deziderat rezidă în înțelegerea a ceea ce este în spatele unei teorii. Un liberal știe că procesul cunoașterii este dispersat în economie și că nici o persoană nu poate să cunoască și să planifice mai mult decât îi este plapuma sau dincolo de interesul lui și al familiei sale. Pe de altă parte, avocații socialismului cred în virtutea rațiunii și în capacitatea acesteia de a cunoaște fără rest, făcând loc planificării întregii societăți. Astfel, a stabili că dezideratul este de a obține ponderea veniturilor bugetare de 42% din PIB se încadrează perfect în ideologia socialistă a proiectului de țară. Un alt argument fals vehiculat vizează concepte sau termeni care mistifică sau manipulează realitatea. Un exemplu este așa-numita greedflation sau inflație produsă de lăcomie. Se consideră că firmele private ar fi excesiv de lacome și, astfel, ar practica marje de profit prea mari, ceea ce ar încuraja măsuri anti-piață care să corijeze efectele perturbatoare produse în economie (de exemplu, limitarea adaosului comercial). În realitate, dacă ar proceda așa, statul ar distorsiona semnalele produse de prețuri pe piața liberă și ar produce mult mai mult rău. La fel de mult rău s-ar genera dacă statul, contrafactual, ar considera că anumite sectoare sau ramuri ale economie ar fi mult mai productive dacă ar beneficia de scutiri sau exceptări de la plata anumitor obligații fiscale. Realitatea ne-a demonstrat că, atunci când au luat contact cu concurența reală, acestea nu au rezistat presiunii. O ultimă eroare vizavi de articularea unei politici fiscale ghidată de principii este legată de teama puterii politice că, prin eliminarea excepțiilor și facilităților fiscale, va genera dezechilibre economice (criză economică, șomaj) și politice (apariția de partide extremiste). Și acest argument este falacios deoarece se pleacă de la o ipoteză profund greșită și himerică: cea de justiție socială. Or, așa cum afirmă Lucian Croitoru, egalitatea economică este un concept fără nici un fel de conținut real, dar lansat și vehiculat tocmai pentru a se justifica intervenționismul din ce în ce mai brutal al statului în economie.

Apropo de principii care să călăuzească proiectarea de politici fiscale sănătoase și prietenoase cu libertatea, Lucian Croitoru ridică la fileu o problemă nouă. Spre exemplu, printre măsurile adoptate de guvern care să limiteze deficitul bugetar excesiv, se numără o serie de impozite suplimentare de aplicat celor care dețin imobile cu o valoare cumulată mai mare de 500.000 euro și autovehicule de peste 75.000 euro. Este evident că veniturile care se vor încasa la bugetul de stat vor fi neglijabile. În loc să aplicăm impozite un pic mai mari tuturor proprietarilor de imobile și autoturisme, mesajul transmis de autorități este, de fapt, unul esențialmente imoral și profund anti-economic: impozitarea discreționară a celor capabili, performanți și onești în numele justiției sociale și a egalității socialiste.

Lucian Croitoru consideră că pachetul de măsuri fiscale adoptat de guvern în octombrie 2023 este necesar. Acesta, în condiții normale, va restrânge deficitul cu 1,1%, ajungând în 2024 la circa 5% din PIB. Însă trebuie observat faptul că unele măsuri pot conduce la comportamente deviante în economie sau pot altera libertatea economică și rațiunea. Soluțiile identificate de guvernanții români (și nu numai) demonstrează un fapt care se poate dovedi periculos. Sectorul privat este calul de bătaie în această situație. În economie nu pot co-exista egalitatea și libertatea economică. Se pare că egalitatea economică este de preferat, redistribuirea pare soluția cea mai convenabilă, pe când piața liberă e mai mult o metaforă culeasă din basme. În plus, violarea relației de adaptare dintre scopuri (cheltuieli) și mijloace (impozite) va genera, mereu și mereu, creșterea impozitelor. Iar dacă evaziunea fiscală va rămâne la niveluri extrem de mari și colectarea va fi mult sub optim, guvernanții se vor canaliza tot spre creșterea impozitelor care pot destabiliza anticipațiile fiscale. Iar dincolo de o anumită valoare, acestea vor aduce mai puține venituri la buget. Cu alte cuvinte, nu se poate ascunde mereu gunoiul sub preș la nesfârșit și să apelăm la creșterea impozitelor ca soluție salvatoare. S-ar crea reflexul psihologic și comportamental că se pot mări cheltuielile mereu, iar gaura apărută se va umple apelând la noi creșteri de impozite. Evaziunea fiscală va deveni o boală cronică. Iar când cheltuielile și veniturile publice vor atinge la un moment dat un nivel maximal, procesul acesta se va răsfrânge în datorii publice din ce în ce mai mari.

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor