Incongruenţe

Se vede asta în cei peste treizeci de ani de evoluţie postcomunistă. Între oraş şi locuitori sunt sensibile, puternice, procese identitare, astfel încât destructurarea spaţiului urban are ca efect principal destructurarea comunităţii. Prin urmare, dacă există capacitatea de a prezerva valorile urbanistice existente, concomitent cu crearea de valori noi, procesul de destructurare poate fi nu doar frânat şi oprit, ci pot chiar să apară germenii unei noi vieţi înnobilate comunitar.

Trăim astăzi sentimentul aproape generalizat că evoluţia oraşului nostru, în pofida capacităţii lui de a atrage şi a susţine dezvoltarea, nu este satisfăcătoare, nu este potrivită cu aspiraţiile fiecăruia privitoare la calitatea vieţii urbane. Sigur, pentru locuitorii oraşului acest sentiment poate şi este subiectiv. Vieţuirea într-un spaţiu urban anume identifică mai repede și mai precis defectele. Cu toate acestea sunt vectori de negativitate obiectivi uşor de perceput. Preventiv, ei trebuie lămuriţi, studiaţi, pentru a căuta soluţiile potrivite de vindecare.

În primul rând se constată o lipsă generalizată de respect, de înţelegere, de dragoste faţă de tradiţii. Oraşul a putut căpăta forţă de seducţie în baza cumulărilor succesive de valori în lunga lui istorie. Forma istorică este contrazisă, negată cu aproape fiecare gest constructiv contemporan. Trăim o lungă perioadă de libertate, de pace şi relativă prosperitate în care congruenţa oraşului e susţinută aleatoriu, după ureche. Cercetarea fundamentală, multidisciplinară în înţelegerea fenomenului urban a dispărut o dată cu proiectele complementare, complexe, de urbanism. Deciziile profesioniste, exprimate în studii şi planuri de urbanism, au fost înlocuite cu cele de ocazie, inevitabil infestate de amatorism, ale multor comitete şi comiţii alcătuite pe criterii administrative.

O paranteză. Din nefericire sau din fericire, eu am fost la originea comisiei tehnice de urbanism. Pe la începutul anului 1995, întrucât eram de puţină vreme în oraş, am considerat, ca arhitect-şef, că este necesar să mă consult cu arhitecţii experimentaţi ai Iaşului pentru autorizarea proiectelor importante. Am înfiinţat comisia prin decizia primarului, cu regulament de funcţionare, în care alegerea preşedintelui de şedinţă şi rotaţia arhitecţilor după maximum şase luni de prezenţă în comisie au fost regulile cele mai importante. Un prieten, arhitect din Iaşi, la vremea aceea ministru secretar de stat, a preluat şi legiferat ideea care, spunea el, e provizorie până la normalizarea procesului de urbanism în ţară. Evident, este ştiut, orice provizorat în ţara noastră este mai durabil decât durabilitatea însăşi.

În al doilea rând istoricul nostru oraş suferă o presiune speculativă virulentă pe terenurile din zona lui centrală. Cumpărate la preţuri mari ele sunt supuse unei presiuni suplimentare din partea dezvoltatorilor. Fenomenul este general valabil pentru toate oraşele în dezvoltare. New Yorkul îşi datorează silueta, devenită model pentru metropolele occidentale, alcătuită din mulţimea şi densitatea clădirilor foarte înalte, gândirii urbanistice speculative în zonele cu terenuri preţioase din centru.

Încet, încet, tradiţionala, pitoreasca locuinţă cu grădină va deveni victima urbanismului capitalist. Destructurarea acestor zone de locuit a început de multă vreme prin plantarea ici-colo, fără nici un criteriu urbanistic, a blocurllor de locuinţe colective mai mici sau mai mari. Astăzi procesul este evident accelerat. În consecinţă, pentru întinsele arii de case cu grădină din centrul Iaşului este nevoie, încă de acum, de viziuni realiste privind viitorul lor posibil.

În al treilea rând a devenit supărător de vizibilă lipsa cvasitotală a interesului pentru estetica spaţiilor urbane. Oraşul, de la naştere, a fost însoţit tot timpul de artele frumoase. Urbanismul se studia în academiile de arte numite frumoase, prin urmare şi proiectele de urbanism erau expresia unităţii între artele, considerate plastice, o sinteză a ideilor despre oraşul frumos dintr-o anumită epocă. Astăzi am ajuns la marginea frumuseţii fie numai din cauza faptului că fiecare dintre noi avem opinii diferite despre ea. Întâmplarea, diversitatea necontrolată ia forma incapacităţii de a înţelege şi respecta frumosul moştenit de la înaintaşi.

Două exemple. Unul este pierderea reperelor semnificative urbanistice. Palatul Culturii, Catedrala Metropolitană, Mănăstirea Golia, Universitatea şi-au pierdut relevanţa de reper în masa construcţiilor anonime, fenomen concomitent cu incapacitatea de a crea repere noi. Celălalt, o comparaţie între porţile oraşului, între personalitatea gării feroviare, clădire şi funcţiune reper, punct nodal, în viaţa de până mai ieri a oraşului şi aeroport, noua, necesara structură de accesibilitate a Iaşilor. Câtă diferenţă de prestanţă între bătrâna gară şi conglomeratul de patru „terminale” anonime înşirate fără viziune urbanistică la liziera pădurii Ciric!

În concluzie, forma oraşului nostru evoluează implacabil spre configuraţia unui labirint imaginat de nepricepuţi, un labirint fără centru, fără mister, destinat rătăcirii.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului