Infantilisme ecologiste

Două tablouri de Van Gogh, unul la National Gallery, altul la Palazzo Bonaparte din Roma, peste care se aruncă supă de roşii; tablouri de Boticelli, Cranach cel Bătrân, Giorgione, Rafael, Rubens, Vermeer, Goya, Monet, Picasso, Turner, Constable servind drept pretext pentru acţiunile unor grupuri de militanţi ecologişti. Aceste acţiuni au avut loc la Veneţia, Londra, Dresda, Haga, Potsdam, dar şi în îndepărtata Australie. Cel mai adesea, activiştii se lipeau cu scotch de ramele tablourilor, uneori însă – cum am văzut – aruncau cu supă sau cu piure de cartofi. Din fericire, pânzele sunt protejate de sticlă, dar simplul fapt că e nevoie de o asemenea protecţie ridică semne de întrebare. Câteva tablouri, ce înfăţişează scene sângeroase, au fost alese tocmai pentru a ne avertiza – spun protestatarii – că încălzirea climei va provoca violenţe necontrolate. Astfel de proteste au devenit o adevărată modă şi ele sunt simptomatice pentru radicalizarea mişcărilor ecologiste.

Câteva organizaţii sunt în mod deosebit active în momentul de faţă: Just Stop Oil, Futuro Vegetal (în Spania), Ultima Generazione, Letze Generation, Extinction Rebellion, Renovation, Scientist Rebellion etc. Mijloacele de manifestare diferă, de la proteste platonice la acţiuni contondente. Iniţiativa unor agricultori dintr-un departament francez de a construi, pentru irigaţii, un bazin de apă prin colectarea pânzelor freatice a generat o reacţie violentă a unor militanţi ecologişti. Confruntările cu forţele de ordine s-au soldat cu zeci de răniţi. Să pui beţe în roate unor agricultori – iată încă un lucru greu de înţeles. O altă formă de protest este întreruperea spectacolelor, de teatru sau de operă. Ecologiştii vor astfel să ne arate că natura este mai importantă decât cultura. Pe lângă faptul că această opoziţie e fără sens, a lua cultura drept ostatecă e, în definitiv, o formă de barbarie. Pascal Bruckner nu ezită să vorbească, în acest sens, de „cretinism climatic”. Formula e brutală, însă are acoperire.

Discursul despre încălzirea globală ascunde şi destulă impostură. O serie de personalităţi, mai ales din lumea filmului şi a sportului, au devenit aprigi militanţi ecologişti. Numai că ei se deplasează cu avioane private, trăiesc într-un lux sfidător (şi devorator de energie), au iahturi şi automobile puternice. Diferenţa între principiile afişate şi modul lor de viaţă este enormă. Şi apoi, e semnificativ că doar societatea occidentală e ţinta protestelor ecologiştilor. Or, marii poluatori ai planetei sunt de căutat în alte locuri. China ocupă, aici, locul întâi, întrucât furnizează o treime (!) din emisiile de carbon de pe glob. Oare de ce militanţii nu fac acţiuni spectaculoase la Beijing şi la Shanghai?

E de remarcat, apoi, politizarea tot mai accentuată a mişcărilor ecologice. Ele sunt, cel mai adesea în chip manifest, şi anti-capitaliste. Greta a indicat, aici, calea de urmat: îmbinarea obiectivelor climatice cu obiectivele societale. Din ce în ce mai mult ecologismul tinde să devină o nouă versiune a comunismului, graţie şi ideologiei woke. Iar profanarea (fiindcă acesta e cuvântul potrivit) tablourilor din muzee aminteşte tulburător de cancel culture şi de febra dărâmării statuilor.

Trăim, de fapt, o situaţie paradoxală: ecologiştii trag semnale de alarmă, dar noi suntem deja inundaţi de mesaje transmise în mass-media, prin care ni se cere să salvăm planeta. Toate jurnalele de ştiri conţin imagini de la dezastre naturale ce sunt atribuite (cu câtă îndreptăţire? nu ştim) schimbărilor climatice. Catastrofismul e la modă: suntem anunţaţi că în curând viaţa pe planeta noastră va înceta să existe. Nu mai poţi face deosebirea între ştirile cu suport ştiinţific real şi fantasmele alarmiste. A apărut şi o boală nouă, eco-anxietatea, ce afectează tot mai multe persoane. Ni se repetă atât de des că suntem pe marginea prăpastiei încât închidem ochii ca să nu ameţim şi să cădem în gol.

Această problematică are nevoie de o abordare raţională şi lucidă. Isteria, agresivitatea, panica nu duc nicăieri. Iar activiştii ecologişti trebuie să încerce să iasă din fundătura în care au intrat cu un fel de frenezie sinucigaşă.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor