Îngerul cel bun. Despre întuneric şi lumină

De atunci, din ziua cea dintâi, lumina coexistă cu viaţa, se confundă cu ea. Apoi, Atotputernicul a suflat fiinţă în lut şi a adus pe lume omul, despre care Shelley spune, pe bună dreptate, că reprezintă „o formă muritoare înzestrată/ Cu iubire şi viaţă, cu lumină şi divinitate”. În cele din urmă, înainte de a se retrage în eternitatea-i placidă, a pus fiecare fiinţă omenească sub ocrotirea unui înger bun, pentru că, pe atunci, atât oamenii, cât şi îngerii erau buni, trăind, cum ar spune Evanghelia după Tolstoi, în virtutea luminii.

Din motive pe care nu le putem pătrunde cu adevărat, dar pe care le putem intui, omul nu a rămas într-o legătură directă cu Creatorul său, într-o relaţia nemijlocită, ci într-una intermediată, situându-se într-un plan diferit: El, în cel al absolutului, al perfecţiunii, al desăvârşirii, într-o lume necreată, infinită şi eternă; el, în planul relativului, al imperfecţiunii sau al căutării desăvârşirii, al fragilităţii, al timpului scurgându-se inexorabil, într-un univers paralel, limitat în timp şi spaţiu. Între Cel-fără-de-părţi şi creaturile sale a rămas un gol umplut cu un soi de fiinţe intermediare, bune din naştere, numite îngeri, cei care „administrează” fiecare fiinţă umană în parte. Misiunea fundamentală a îngerilor constă în aducerea veştilor bune; spre exemplu, Gabriel l-a anunţat pe Zaharia de naşterea iminentă a lui Ioan Botezătorul, tot el a înştiinţat-o pe imaculata Maria că a fost aleasă pentru „în omenirea Domnului”, după cum el a însoţit-o pe aceasta prin Iad, pentru a-i arăta chinurile groaznice îndurate de păcătoşi, în speranţa că rugăminţile ei fierbinţi vor duce la iertarea acestora. Îngerii ne dau speranţă când suntem deznădăjduiţi, ne veghează somnul, ne duc sufletele la Judecata de Apoi şi, nu în ultimul rând, devin avocaţii noştri în procesul care face trecerea dintre lumi. Ne întăresc atunci când ne cuprinde slăbiciunea, ne încurajează atunci când suntem pe punctul de a ne lăsa ispitiţi, aşa cum s-a întâmplat în timpul rugăciunii lui Isus din Grădina Ghetsimani. Ei ne ocrotesc cu blândeţe şi înţelepciune, se străduiesc să ne „lumineze” calea, ne pot ajuta în situaţii-limită, aşa cum s-a întâmplat cu Avraam, care, pus la încercare, se afla pe punctul de a-şi ucide fiul, Isaac, însă nu-şi asumă faptele noastre. Faptul că ne au în pază nu elimină liberul-arbitru, ce se regăseşte, atât cât se poate, în fiecare dintre noi. Prin urmare, avem libertatea de a alege, însă noi ne facem responsabili de propriile opţiuni. Faptele noastre în viaţa terestră sunt cele care ne cinstesc sau ne necinstesc îngerii, care îi fac fericiţi sau îi dezamăgesc, ei neputând firăsplătiţiîn vreun alt mod.

Însă, deşi se situează la limita superioară a lumii create, aflându-se, deci, „deasupra” oamenilor, îngerii nu sunt fiinţe perfecte, chiar dacă au cel puţin un atribuit dumnezeiesc, acela de a fi acorporali, lipsiţi de trup în sens uman; ei pot cădea în păcat. Exact acest lucru s-a întâmplat cu Lucifer, Luceafăr strălucitor, fiul zorilor, care ”a căzut din cer” (Isaia 14:12), din lumea binelui şi a luminii, în planul inferior al răului şi al întunericului. Însă, având în vedere că îngerii sălăşluiesc în oameni, după cum spune apostolul Pavel, căderea lor, de fapt, a unuia dintre ei, a dus la căderea simultană a omului, care, astfel, a ajuns să păcătuiască.

Diavolul, îngerul cel rău, noul prinţ al tenebrelor, a fost un înger bun, luminător, dar ajuns să fie atins de trufie, de semeţie, de un preaplin de sine. Trufia, spune Dostoievski în Fraţii Karamazov, e meşteşug diavolesc, e „adevăratul chip al Satanei” (Kazantzakis), adică al aceluia care ridică obstacole. Lucifer „a căzut” în hăul întunericului ca urmare a propriei aroganţe. A fi arogant înseamnă a pretinde că eşti fiinţă desăvârşită, a-ţi ignora păcatele, slăbiciunile, pâcla ce se aşterne, uneori, pe propriul suflet. A fi trufaş înseamnă a-i trata pe alţii cu superioritate. Când l-a „decăzut” pe Lucifer şi l-a transformat în înger rău, Dumnezeu nu l-a pedepsit, cu adevărat, pentru că ar fi râvnit la propria-i perfecţiune, oricum intangibilă, ci pentru că acesta a îndrăznit să spargă egalitatea morală pe care o instaurase printre toţi ceilalţi, care oricum se aflau „dedesubt”, în planul inferior, cel al creaţiei. Aşa a intrat păcatul în lume, prin nemărginita iubirea de sine a unui înger care, astfel, devine iubirea de sine a diavolului, după cum minunat remarcă Sfântul Augustin. Or, cum ar fi putut comite acel înger păcatul originar al iubirii de sine, altfel decât dintr-o pretinsă superioritate în raport cu ceilalţi semeni? Semenii lui erau ceilalţi îngeri, nu Dumnezeu, cum îşi imagina el. Dumnezeu este Neasemuitul, neputând fi egalul cuiva. El este egal cu Sine însuşi, dar nu cu oamenii sau cu îngerii; Creatorul nu poate fi egalul propriei creaţii.

De la căderea din cer a îngerului trufaş şi răzvrătit, de la prăbuşirea lui din lumină în beznă, până la izgonirea din Rai a omului, nu a mai fost decât un singur pas. Ruperea castei îngerilor, separarea ei în îngeri buni şi îngeri răi, a făcut ca însăşi natura umană, cea în care sălăşluia iniţial doar îngerul bun, să se spargă în două: cea originară, luminoasă, bună, creată prin scânteia divină ce a stat la baza naşterii lumii în ziua dintâi, şi cea pervertită de iubirea de sine a diavolului, care se imagina pe un plan superior în raport cu semenii săi, visând să domnească inclusiv pe un scaun situat mai sus de „stelele lui Dumnezeu”. Această schismă produsă în natura umană, bună şi luminoasă prin actul originar al creaţiei, a fost surprinsă admirabil de Tolstoi (Învierea): „în Nehliudov, ca în toţi oamenii, erau două fiinţe: o fiinţă morală, care-şi căuta binele propriu în binele tuturor, şi altă fiinţă, animalică, care căuta numai propriul bine şi ar fi fost gata să jertfească pentru ea binele întregii lumi”. În omul care s-a lăsat ispitit de îngerul căzut încep să coexiste maniheic lumina divină şi întunericul luciferic; el îşi pierde unitatea iniţială. În el să dă o luptă continuă între bine şi rău, între virtute şi păcat.

Omul, ființă „ondulatorie”, după cum bine remarcă O. Paz, se confruntă adesea cu „atracția abisului” (Saramago). (În Apocalipsa lui Pavel, sufletele păcătoșilor erau aruncate în Iad, adică un hău, un abis, al cărui fund era atins abia după cincisprezece ani de prăbușire.) Nefiind suficient de puternic, el se lasă adesea ispitit de tentația întunericului, a păcatului, căzând în Infern. După moartea Beatricei, Dante se lasă pradă unei vieți vijelioase, pline de desfrâu. Astfel, pe la jumătatea vieții, plonjează în bezna nopții, rătăcind prin pădurea întunecată a păcatelor. În călătoria lui, care va dura, din fericire, doar șapte zile, va întâlni tot felul de orătănii: o panteră (desfrânarea), un leu (mândria și violența), o lupoaică (avariția și lăcomia) etc. Infernul, pentru că aici ajunsese de fapt, tărâm al lipsei de speranță, pe poarta căruia era gravată fraza lasciate ogni speranza voi chîentrate, al disperării, își găseau un ultim refugiu zgârciții și risipitorii, lacomii, păcătoșii din dragoste, mânioșii, șovăielnicii, leneșii, ereticii, trădătorii, violenții, pezevenghii, seducătorii de femei, înșelătorii, lingușitorii, ghicitorii, cei care își însușesc banul obștesc, ipocriții, hoții, sfătuitorii perfizi, semănătorii de dezbinări, falsificatorii. Așadar, îl regăsim, spre exemplu, pe Iuda (arghirofilul și trădătorul, care l-a vândut, în schimbul a treizeci de arginți, pe cel născut să mântuiască lumea), îl întâlnim pe Sisif, „truditorul inutil al Infernului” (Camus), cel mai viclean dintre muritori. Dacă am scotoci mai bine, l-am regăsi pe Pilat din Pont, care „s-a spălat pe mâini”, comițând păcatul indiferenței, al iresponsabilității. Poate că ar trebui să regăsim în el păcatul lașității, care l-a determinat pe Petru să-l renege pe Isus în timpul simulacrului de proces din curtea lui Caiafa.

Infernul este tapetat cu potențialele noastră slăbiciuni, celor cărora le putem cădea pradă. De multe ori, o și facem. Evident, Iadul din natura umană, întunericul care acoperă bobul de lumină sădit în noi în ziua facerii lumii, nu înseamnă dureri fizice, ci „morale”; nu suntem arși la propriu, în cazane cu smoală încinsă. Căderea în păcatele sus-menționate nu înseamnă moarte fizică, propriu-zisă, ci una morală. Lăsându-ne biruiți de îngerul cel rău, sufletul începe să se atrofieze, să se piardă, după cum spune Caron al lui Dante, corăbierul care asigura trecerea peste Aheron, primul râu al Infernului. Începe să arate ca o cocioabă abandonată, împăienjenită. Se usucă pe zi ce trece, se ofilește, pentru că, așa cum spune Cartea lui Enoh, îngerii decăzuți sunt „stricători de inimi”. Lutul este supus pustiirii, se transformă treptat în banală „humă păcătoasă” (Shakespeare) și ruginește, după cum spune Petrus Damianus. Devine un „nimic vlăguit”, un „peregrin al pierzaniei” (Apollinaire). Păcătoșii nu-și pierd viața complet, nu sucombă, dar nici nu mai trăiesc cu adevărat, deoarece viața înseamnă lumină. Descriind starea damnaților, sfântul Toma dîAquino spune că aceștia „vor fi ca niște oameni mereu pe moarte, dar niciodată morți”, adică vor trece prin experiența lui O. Wilde, care, în închisoare, trăia calvarul „vieții fără viață”, adică un fel de pustiire interioară sau, folosind o expresie de-a lui K. Lorenz, un soi de moarte termică a simțurilor.

Un suflet căzut în bezna întunericului nu piere definitiv, în sens fizic, ci se află veșnic în pragul morții. Însă lumina zilei dintâi îi conferă întotdeauna șansa revenirii la viață, a învierii. Învierea înseamnă o regenerare spirituală, morală, o renunțare la viciu, la păcat, înseamnă o luptă continuă cu Woland, „magul negru” al lui Bulgakov, care se află în noi și care ne îndeamnă neîncetat să luăm calea întunericului și a pierzaniei. A învia înseamnă posibilitatea unei a doua șanse, aceea de ne recuceri propriul înger bun. În cartea sa de poezii Cum să cucerești un înger, nerecomandată minorilor, B. Brecht descrie cu mare subtilitate povestea unei femei căzute în păcatul preacurviei, Evlyn Roe, care, dorind să renunțe la viața ei depravată, adică, să-și recâștige îngerul cel bun, părăsind întunericul stăpânit de îngerul cel rău, căzut, pleacă într-o călătorie izbăvitoare către țara sfântă. Pentru că nu avea bani, s-a îmbarcat pe o corabie, unde a trebuit să se culce cu toți marinarii. Cu alte cuvinte, își asuma ieșirea din beznă, din drumul către moartea sufletului, printr-un ultim păcat. La un moment dat, nemaiputând suporta rușinea la care s-a supus de bunăvoie, se aruncă în apa rece și moare. Însă, când ajunge la poarta Raiului, Sfântul Petru, care oricum nu o suportase în preajma lui Isus pe Maria Magdalena, presupusă a fi fost ea însăși prinsă în mrejele aceluiași păcat, îi refuză intrarea și o trimite în Iad. Acolo, îngerul cel rău, cel care păzește locul unde sălășluiesc sufletele celor păcătoși, cu prețul chinurilor veșnice, i-a refuzat intrarea, spunându-i că nu poate primi o asemenea sfântă. Așadar, sufletului plin de beznă al Evlynei i se oferise șansa învierii și a primirii în Rai. Făcând acest lucru, îngerul cel rău se gândea el însuși la o a doua șansă. Or, dacă stăpânul întunericului, patronul Infernului, își pune astfel de speranțe, înseamnă că fiecare dintre noi poate să spere și să încerce să-și reînvie sufletul.

A învia înseamnă a da deoparte pâcla așezată pe sufletul nostru de slăbiciunile atât de bine descrise de Dante, care ne aruncă în beznă și care ne fac să bâjbâim, să orbecăim fără căpătâi. A învia înseamnă a spera că lumina va învinge întunericul, că ne vom recâștiga îngerul bun și că nu-l vom necinsti la Judecata de Apoi. Viața noastră ar trebui să fie o luptă neîncetată cu întunericul ce ne pândește la orice pas și care coexistă cu scânteia divină, cu bezna din noi, cea stăpânită de îngerul cel rău. Doar printr-o asemenea luptă, însoțită de speranță, facem loc luminii, ne cinstim îngerul cel bun, luminătorul, care ne primenește sufletul și ni-l reînvie.

În drumul său spre Ierusalim, trecând prin Samara și Galileea, Isus este întrebat de farisei în legătură cu momentul venirii împărăției lui Dumnezeu, adică, al regatului luminii, ca și cum acest lucru s-ar fi putut produce în coordonate spațiale și temporale foarte precise. Însă, cel menit să-i scoată pe oameni de sub domnia îngerului cel rău le răspunde: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21). Într-adevăr, în noi se află îngerul cel bun, cel care aduce lumina, speranța, viața. Nu trebuie să-l așteptăm sau să-l căutăm în altă parte! Este suficient să-i dăm o mână de ajutor în lupta lui nesfârșită cu partea noastră scufundată în întuneric.

Gabriel Mursa este profesor de Economie şi Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi preşedintele Institutului Hayek România