În mod tradițional, singurele persoane considerate a fi donatori de organe potriviți sunt cele declarate în moarte cerebrală, dar ale căror inimi și alte organe continuă să funcționeze.

Există însă un alt grup care ar fi dispus să doneze dacă supraviețuirea nu ar fi posibilă: persoanele care pot avea leziuni cerebrale grave și nu sunt în moarte cerebrală.

În aceste cazuri, oamenii sunt considerați decedați atunci când inima lor încetează să mai bată după retragerea suportului vital, numită și moarte cardiacă (circulatorie).

Donarea după moartea cardiacă (DCD), a prins contur și în alte țări, precum Marea Britanie și Spania, în timp ce a devenit oarecum obișnuită în Statele Unite pentru organe precum rinichii.

Dar echipele americane de transplant au fost mai reticente în a accepta inimi care au încetat să mai bată, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, de teamă că lipsa de oxigen la inimă ar putea deteriora organul și i-ar afecta longevitatea.

La scurt timp după moarte și înainte ca inima să poată fi salvată, „există acea perioadă de flux sanguin slab,  sau de lipsă de flux sanguin la care inima este foarte sensibilă. Și de aceea s-a crezut că acest lucru nu va fi posibil”, a declarat dr. Jacob Schroder, directorul chirurgical al Programului de

Transplant de Inimă de la Universitatea Duke și autorul unui nou studiu pe această temă, publicat în New Englanf Journal of Medicine – NEJM.

Nu numai că  este posibil, au constatat dr. Schroder și echipa sa, dar o inimă reanimată funcționează de fapt la fel de bine ca și cordul de la donatori aflați în moarte cerebrală.

Readucerea la viață a inimilor

În cadrul unui studiu clinic, efectuat în mai multe centre medicale din Statele Unite, pentru această nouă tehnică, echipa a ales la întâmplare 180 de pacienți cu insuficiență cardiacă pentru a primi fie un organ reanimat de la un donator, fie o inimă de la un donator aflat în moarte cerebrală.

După șase luni, au constatat că pacienții care au primit inimi reanimate după moarte cardiacă au avut la fel de multe șanse de a fi în viață (94%) ca și cei ale căror inimi noi proveneau de la persoane declarate în moarte cerebrală (90%).

Mai mult, echipa a reușit să folosească 90% din inimile care proveneau de la donatori care au avut moarte cardiacă, ceea ce înseamnă că puține au fost irosite.

„Ar trebui să devină standardul de îngrijire”, spune dr. Schroder, „și fiecare centru de transplant din țară ar trebui să aibă în vedere utilizarea acestor organe”.

După ce este identificat un donator, echipa de transplant rămâne în așteptare după ce suportul vital este retras.

Odată ce inima încetează să mai bată, ceea ce poate dura de la câteva minute la câteva ore, medicii așteaptă cel puțin cinci minute pentru a declara decesul.

Apoi lucrează rapid, mai întâi răcind inima și îndepărtând-o de la pacientul decedat, apoi punând-o într-o mașină specială care o umple cu sânge cald.

Mici șocuri de la un stimulator cardiac o ajută să repornească și să o facă să bată din nou. Inima este păstrată în aparat până când este pregătită pentru un transplant.

Dr. Schroder spune că acel moment – când inima revine la viață și începe să bată din nou – nu se demodează niciodată. „Este ca și cum ar fi cel mai grozav lucru dintotdeauna, de fiecare dată când facem acest lucru”, a spus el.

Ratele de supraviețuire pentru ambele grupuri au fost ridicate: Aproximativ 94% dintre pacienții care au primit inimi reanimate erau în viață șase luni mai târziu, în comparație cu 90% dintre pacienții ale căror inimi proveneau de la donatori în moarte cerebrală.

Cercetătorii spun că, dacă mai multe centre de transplant vor adopta noua metodă, aceasta ar putea crește cu până la 30% numărul de inimi disponibile pentru transplant în Statele Unite.