Caută 
1 MIN
Dacă eroul lui Wilde şi-a vândut sufletul diavolului, în schimbul tinereţii perpetue, ducând o existenţă dublă, promiscuă, şi căzând pradă viciilor, Dan Giosu şi-a amanetat, ce-i drept, pentru o scurtă vreme, sufletul poeziei şi s-a dedat, pentru a-şi adânci experienţa, tuturor patimilor trupeşti şi sufleteşti, menite să-i releve nu atât paradisul, cât mai cu seamă infernul terestru.
Cu părul de un blond castaniu, ondulat la tâmple şi răzvrătit în creştet, şi ochi albaştri, expresivi, tânărul Dan Giosu părea să posede (dacă nu cumva era chiar posedat!) ceva din frumuseţea nefastă a lui Dorian Gray, descris de Oscar Wilde în celebrul său roman, amestecată cu neastâmpărul temperamental al unui Serghei Esenin din perioada anilor petrecuţi în compania Isadorei Duncan.
Scriind aceste rânduri, trebuie să remarc, măcar în treacăt, faptul că oraşele noastre de provincie, mai mari şi mai mici, au proprietatea de-a scoate din subterana lor la suprafaţă, mai ales în momentele de restrişte ale istoriei, artişti ce sfidează lumea luând-o în răspăr; unii dintre ei seamănă dacă nu chiar ca două picături de apă, atunci măcar ca două lacrimi stropite cu agheasmă de esenţă tare cu Esenin, alţii cu Oscar Wilde sau cu Van Gogh sau cu Modigliani, artişti care îşi sacrifică în van existenţa pe altarul artei într-un loc ce nu le oferă aproape nici o şansă pentru a ieşi din anonimat. În lipsa unui mediu adecvat, a unor critici care-i să-i propulseze în prim-planul vieţii culturale, talentele se sting în faşă, cufundându-se într-o boemă menită să le confere o aură de artişti neînţeleşi… Desigur, astfel de personaje apar şi-n capitală, deşi acolo ratarea îmbracă forme ceva mai sofisticate, ce ar merita o radiografie aparte.
În fine, după această sinuoasă acoladă în lumea artei ce are tangenţe şi cu epoca de aur, dar şi cu epoca tranziţiei, să ne întoarcem la subiect. Spre deosebire de mulţi confraţi de-ai săi, Dan Giosu a avut şansa de a se afirma, făcându-şi prozeliţi nu numai în lumea destul de deocheată a cafenelelor literare, ci şi într-un mediu care iniţial i-a fost ostil, cel al elitei culturale ieşene; frecventând lumea artiştilor plastici, dar şi lumea muzicală sau teatrală, poetul şi-a găsit şi în aceste medii mulţi prozeliţi de marcă. În ce priveşte critica literară, ea a fost destul de rezervată faţă de creaţia sa lirică. Nu s-au scris prea multe articole despre poezia lui Dan Giosu, dar nici despre proza sa. Suspiciunea criticilor a fost suplinită cu vârf şi îndesat de entuziasmul aproape fără limite al unor scriitori ca Liviu Antonesei şi Emil Brumaru, care chiar dacă propulsându-l pe Dan Giosu, au făcut anumite calcule, plătind poliţe unor confraţi de generaţie, nu cred că au greşit prea mult. În ce mă priveşte, consider că a sosit timpul ca atât biografia, cât şi opera poetică a lui Dan Giosu să fie reevaluate şi aduse la „ordinea de zi”.
Dar iată ce zice poetul Liviu Antonesei: „La zece ani de la debutul cu Întoarcerea cuvintelor (1984) şi cinci de la Liber ca pasărea (1989), constatam că Dan Giosu e cel mai puternic talent liric nativ, apărut în ultima jumătate de veac în poetica noastră urbe. […] M-am întrebat mereu, mă întreb şi acum, ce anume face diferenţa dintre poezia adevărată, pe care n-o poţi uita, şi versificaţia impecabilă, care te poate încânta pe moment şi pe care o uiţi de îndată ce ţi-a ieşit de sub ochi. Nu e uşor de aflat răspunsul… Poezia se face întotdeauna apelând la recuzită veche, autenticitatea rostirii fiind uşor de simulat, mai greu e de pus în pagină defectul de fabricaţie sau amprenta personală, care ridică poezia la rang de mare artă.”
În cazul lui Dan Giosu, Liviu Antonesei descoperă suficiente „defecte" de structură, care-l duc la concluzia finală. Să-l ascultăm: „Cum nu sunt nici lipsit de onestitate, nici prost, după standardele mele desigur, de bună seamă că mă reconfortează spiritul meu de observaţie de atunci, dar, mai ales, mă fericeşte grija cu care poetul a binevoit să mă confirme după acest lung interval de tăcere. Celor ce mi-ar reproşa că diagnoza mea se bazează, în fapt, pe o operă poetică destul de puţin întinsă cantitativ, dacă nu de-a dreptul parcimonioasă, le-aş răspunde că tocmai acest spirit de economie este proba indubitabilă a forţei lirice native… Pentru a fi mare, un talent remarcabil, în afară de inteligenţă artistică, imaginaţie debordantă şi inimă hipersensibilă mai are nevoie de ceva – cu un cuvânt care poate şoca, dar menit chiar să şocheze, mai are nevoie şi de un fel de prostată, una mentală desigur”.
Liviu Antonesei vorbeşte, de fapt, aici despre autocenzură. Fără o prostată bine funcţională, din pricina fluxului liric incongruent, ce nu elimină la timp toate toxinele adunate în subconştient, logoreea talentelor se agravează, necesitând, din când în când, împrospătarea sângelui, dar şi a ideilor, a metaforelor şi a imaginilor poetice, prin dializă cerebrală! Diagnosticul lui Liviu în cazul creaţiei lui Dan Giosu e cât se poate de viabil.
Mergând pe urmele lui Liviu Antonesei, Gabriela Gavril vine cu nuanţe ceva mai delicate, dar şi mai incisive în ce priveşte poezia autorului Întoarcerii cuvintelor: „Cei ce l-au întâlnit pe Dan Giosu – scrie Gabriela Gavril – nu se poate să nu fi fost uimiţi de convingerea sa că, rostind, poetul recreează orice cuvânt. Poemele erup. Apar la suprafaţă cu seninătate, dintr-un talent nativ deosebit. «Infantilitatea» este tocmai rara capacitate a autorului de a se juca şi bucura cu/ prin cuvinte, fără spaima că au fost deja tocite, golite de semnificaţii. Pentru Dan Giosu totul începe o dată cu el, cu vorbele «sale» – pentru că le simte mereu ale sale, iar nu străine”.
Interesantă observaţie. Aş putea spune, chiar definitorie, pentru arta poetică a lui Dan Giosu. Glosând pe margine ei, aş merge şi mai departe afirmând că „rara capacitate a poetului Dan Giosu” nu se rezumă doar la jocul cu cuvintele proprii, aceasta deoarece poetul are, după opinia mea, rara capacitate de a-şi însuşi şi cuvintele altora şi de a jongla cu ele cu o dezinvoltură dezarmantă, până când acestea capătă „ştanţa” poeziei sale.
Un diagnostic mult mai exact îi pune Nicolae Turtureanu, într-o evocare publicată în Cronica, la scurt timp după moartea autorului Scândurii lui Afanson: „Liviu Antonesei susţinea – nu fără argumente – că Dan Giosu a fost cel mai mare talent nativ apărut în Iaşul postbelic. Se gândea, probabil, şi la faptul că autorul Întoarcerii cuvintelor era un autodidact, n-a urmat cine ştie ce studii academice, dar a avut facultatea de a studia, de a aprofunda clasicii literaturii… antice, romantice, moderne şi contemporane… Optzecist în fond, Dan Giosu n-a fost asimilat ca atare de congeneri, neintrând în clasamentele de vârf ale acestora. Şi asta întrucât era un atipic, având mai degrabă atingere cu Dinescu, cu Brumaru, cu Cezar Ivănescu, cu Horia Badescu. Şi, de departe, cu Verlaine, cu Rimbaud, cu Baudelaire, cu Esenin, cu Bacovia”.
Dacă eroul lui Wilde şi-a vândut sufletul diavolului, în schimbul tinereţii perpetue, ducând o existenţă dublă, promiscuă, şi căzând pradă viciilor, Dan Giosu şi-a amanetat, ce-i drept, pentru o scurtă vreme, sufletul poeziei şi s-a dedat, pentru a-şi adânci experienţa, tuturor patimilor trupeşti şi sufleteşti, menite să-i releve nu atât paradisul, cât mai cu seamă infernul terestru. Ca şi în cazul lui Esenin, pactul faustic cu demonul creaţiei nu i-a ferit trupul şi nici spiritul de ravagiile timpului şi ale patimilor pe care le-a trăit, asumându-şi condiţia de artist, de Don Juan şi menestrel de ocazie pe la agapele pictorilor şi scriitorilor adunaţi, în disperare de cauză, la cârciuma „Corso”. Modul său de viaţă, excesele lirice, nopţile nedormite şi-au pus amprenta pe chipul său, făcându-l să treacă prin mai multe metamorfoze. După zece ani de boemă, Dan Giosu devenise de nerecunoscut. Dintr-un menestrel sprinten, poetul se transformase într-un bard corpolent, înarmat cu un toiag menit să-i susţină mersul îngreunat de ani şi mustăţi de viking.
L-am întâlnit pentru prima dată, în anii tinereţii noastre, într-o zi de octombrie nostalgic, pe Lăpuşneanu cu un vraf de versuri sub braţ. Poetul călca ţanţoş printre trecători, recitând în gând, dar şi cu glas tare, propriile sale poezii. Îl ascultau mai degrabă frunzele ruginii ce se desprindeau alene de pe ram şi câinii pe jumătate adormiţi lângă vitrinele goale ale măcelăriei de pe stradă în care stăteau prăfuite câteva conserve de fasole.
Aş putea spune că am fost prieteni, deşi, din pricina opiniilor diferite în privinţa poeziei şi a vieţii (eram pe-atunci un moralist) ne ciondăneam mereu.
Deseori trecând pe strada Lăpuşneanu, îmi răsună în urechi versurile pe care mi le-a rostit poetul la prima noastră întâlnire: „Pe o stradă de unde veneam prea târziu/ Tremurau felinare aburite de secoli/ Se năştea un pustiu pe-un morman de pustiu…” Cadenţa lor, amplificată de absenţă, capătă azi o nouă rezonanţă: da, timpul trece, iar pustiul se lărgeşte…
Nichita Danilov este scriitor şi publicist
