Italia sau Finlanda?

A trecut exact o săptâmână de când a început principalul eveniment fotbalistic al anului şi concluziile nu se lasă chiar aşa de uşor scoase la iveală, chiar dacă fiecare echipă din cele 24 calificate a jucat cel puţin un meci pe arenele Euro2020. Prima care sare în ochi este aceea că echipele considerate mari favorite şi-au confirmat statutul. Poate cu excepţia Germaniei, condamnată să susţină din primul meci o adevărată finală cu Franţa. Surprizele plăcute au fost în bună parte Italia şi Olanda, care au avut şansa de a pierde o calificare şi, deci, de a renaşte.

Pentru o bună parte dintre suporteri, jocul Italiei a constituit o mare surpriză. Pentru alţii, nu. Pentru primii, argumentul forte este reprezentat de cele şase goluri marcate în două partide, prin care „străvechea citadelă” a ajuns cea mai ofensivă echipă a campionatului. E drept, Turcia e biata Turcie, dar Elveţia parcă reprezintă ceva mai mult pe eşichierul naţionalelor Europei. Ca să nu mai vorbim că mai ieri, otomanii lui Şenol Güneş făceau gem de portocale cu Olanda, care străluceşte acum pe arena răposatului Johan Cruyff. Pentru ceilalţi – revenind la „squadra azzura” – cifra zero de la pasiv înseamnă că Italia nu se dezminte, iar apărarea de pe vremea lui Gianluigi Întâiul este la fel de redutabilă şi pe vremea lui Gianluigi al Doilea.

Subsemnatul declară că din fragedă pruncie a vibrat cu echipa Italiei la marile competiţii, inclusiv (sau mai ales) în performanţele ei „cinice”: finala mondială din 1970 sau titlurile din 1982 şi 2006. Era caracteristic pentru echipele de la Valcareggi până la Lippi via Bearzot, Sacchi ori Trapattoni, ca echipa să pornească şontâc-şontâc şi să se redreseze pe parcurs. Din contră, când s-a întâmplat să ia startul ca din puşcă, „squadra” se îneca precum bengalezul la mal. Dar, urmărind de atâţia ani această echipă mult hulită, am observat o schimbare esenţială în ultimii ani, o întoarcere a macazului spre fotbalul pozitiv, fără a se fi eliminat complet bagajul genetic în privinţa apărării. Cauzele sunt şi interne, dar şi generale, izvorând din evoluţia fotbalului. La Mondialul din 2010 a fost readus Marcello Lippi, artizanul titlului din 2006, dar a fost un dezastru. Italia a terminat pe ultimul loc în grupă, fiind depăşită până şi de amatorii din Noua Zeelandă. Succesorul lui Lippi, Cesare Prandelli şi-a dat seama că trebuie schimbată maniera de joc în totalitate. Mai ales că, pe plan general, la toate cluburile cu ştaif din Europa, patronii ultrapotenţi îşi umplu loturile cu megavedete şi nimeni nu aruncă cu bani pe o echipă care joacă meschin, indiferent câte trofee ar aduce o astfel de abordare. Pentru o naţională obişnuită de vreo şapte decenii să joace defensiv şi pe contre, schimbarea bruscă a fost dureroasă, iar Prandelli a fost învins în Brazilia de către Costa Rica şi a achitat nota. Nici Antonio Conte n-a făcut prea multe macaroane cu brânză la Euro2016 şi a fost adus Gian Pietro Ventura, un anonim de la Torino Calcio, cu misiunea restauraţiei. Bulibăşeala a fost totală şi Italia a fost eliminată de la mondialul rusesc cu exact propriile arme, de o Suedie fără Ibrahimovic, condusă de un antrenor fără experienţă mai multă decât a lui Ventura.

A fost momentul în care s-a răsucit cuţitul şi la rădăcină. Echipele italiene, scufundate un timp în semianonimat (cu excepţia numită Juventus) au renăscut, au apărut ilustre anonime ca Atalanta sau chiar Sassuolo (echipa lui Locatelli şi Berardi), iar Roberto Mancini, bine rodat la Inter sau Zenit, a pornit pe drumul normal. Şi deocamdată se văd rezultate şi sunt premise că revoluţia va da roade şi mai bune. Comparativ cu lacătele finlandeze şi suedeze.

S-ar putea să se spună „bre, ce ne interesează pe noi Italia matale, baţi apropouri spre Rădoi?”, sau „Ne comparăm noi cu Italia?”. La prima, răspunsul e un „da” hotărât şi nu de dragul lui Mirel, ci pentru că aceasta este evoluţia firească a fotbalului. În privinţa celei de-a doua întrebări imaginare, nu avem cum să ne comparăm cu Italia, mai ales la infrastructură, dar o putem lua de exemplu. Eventual, tot la infrastructură, fiindcă fotbalul generos pe care îl vrea selecţionerul nu poate lucra în gol, fără materii prime. Rămâne de văzut ce cale va alege conducerea FRF după (probabila) ratare a calificării la Cupa Mondială din Qatar: calea italiană sau calea finlandeză? Alegerea vă aparţine.