Maeştri şi ucenici

Întrebarea pe care mi-a pus-o Emilian în ancheta sa era dacă am trăit şi eu o astfel de expereinţă la începutul carierei mele literare. Cine a fost Mallarme-ul meu?. „Te rog să istoriseşti povestea”, mă îndemna Emilian. În încheierea mesajului său, Emilian mi-a pus şi o altă întrebare, destul de delicată: „Rogu-te să-mi spui, dacă ai fi avut şansa să te caute un tânăr autor pentru a face ucenicie la tine, iar dacă nu, pe cine dintre autori ai fi vrut să-l vezi pe post de tânăr Paul Valery?”

Mult timp, din diverse motive, am amânat răspunsul la anchetă. Întrebările lui Emilian mi-au rămas însă în minte. Aşa că m-am hotărât să-i răspund acum, când peste anchetă s-a aşternut praful uitării.

Povestea relatată de Emilian are un aer mitic. Într-adevăr, vreme de 20 de ani, Paul Valery a fost atât de obsedat de scena întâlnirii sale cu Stephan Mallarmé, încât şi-a neglijat, într-un fel, propria sa vocaţie. Sigur, poţi să fii fascinat de o anumită personalitate, dar după mai multe episoade fascinaţia se transformă în obişnuinţă, întâlnirile începând să devină obositoare, dacă nu cumva chiar agasante.

Paul Valery îl vizita în mod regulat pe Mallarmé, participând la acele întruniri de marţi, devenite celebre în epocă, desfăşurate în locuinţa poetului. Întâlnirile erau importante, pentru că în cadrul lor se vehiculau anumite opinii şi idei, legate de noile curente şi de viaţa literară pariziană. Pentru Valery vizitele acestea se transformaseră într-un adevărat ritual. Poetul aştepta, probabil, ca mirajul primei întâlniri să se repete. Dar miracolul nu s-a mai repetat, şi cu toate acestea admiraţia lui Valery faţă de Mallarmé nu a scăzut, ci a crescut pe măsura trecerii timpului, sedimentându-se atât în opera sa epistolară, cât şi în cea poetică. Un fapt de-a dreptul admirabil. Căci nu e uşor să rămâi o viaţă întreagă fidel idolului tău din tinereţe. Tendinţa este alta: să-i sfărâmi statuia.

Valery l-a întâlnit pe Mallarmé în octombrie 1891, la vârsta de 20 de ani. Cu alte cuvinte la începutul carierei sale. Dar „un Mallarmé întâlnit în tinereţe poate fi nu doar deschizător, ci şi închizător de drumuri”, spunea, răspunzând la anchetă, Simona Popescu. Căci, îşi continuă ea argumentaţia, la „un tânăr mesmerizat – de-un maestru sau altul – apare riscul agoniei (să precizăm că, paradoxal, în greceşte, agonia înseamnă luptă) fără de sfârşit a epigonului. Vivace, pentru că, în condiţia lui de imitator, uneori inconştient, epigonul e de cele mai multe ori un om harnic, un productiv… În realitate, un epigon nu ştie să admire în profunzime.”

Aici, Simona Popescu pune punctul pe „i”. Un epigon e lipsit de profunzime. Şi adulaţia lui faţă de maestru aşijderea. Căci dacă ar avea profunzime, epigonul şi-ar găsi un drum al său în artă. El însă se mulţumeşte să-şi imite idolul. Spiritul lui e de suprafaţă. Dacă îl zgârii un pic cu unghia, vei vedea că sub epiderma unui epigon nu curge sânge, ci un lichid alcătuit dintr-un amestec de fum şi secreţii de moluscă.

În jurul unei mari personalităţi apar adulatori, care îşi fetişizează idolul, ridicându-l în slăvi şi apărându-l de denigratori, pentru a-i devora aura, dar apar, tangenţial, şi geniile. Geniile însă reuşesc să iasă de sub tutela maeştrilor, urmându-şi propriul lor destin.

Cât de admirativ poate fi un geniu care e contemporan cu un alt geniu? Chiar dacă fac parte din două generaţii diferite între genii se dă o luptă surdă.

Cazul lui Valery e o excepţie. E excepţia care întăreşte regula. Relaţia dintre genii e de natură conflictuală. Geniile au aversiune unul faţă de celălalt. Se evită.

Gândiţi-vă , de pildă, la relaţia dintre Tolstoi şi Dostoievski. Au fost contemporani. Dar nu s-au întâlnit faţă în faţă ca să schimbe câteva cuvinte între ei niciodată. Verlaine şi cu Rimbaud s-au întâlnit. Şi ce-a ieşit? Din pricina geloziei, Verlaine a alergat pe străzi cu pistolul după mult mai tânărul său confrate Rimbaud, gata-gata să-i vină de hac. S-au întâlnit şi Gauguin şi cu Van Gogh. Ba chiar au împărţit un timp acelaşi habitat. Drept mărturie a prieteniei celor doi stă urechea tăiată a lui Vicent Van Gogh…

Într-un timp care ne este mai apropiat a mai avut loc o altă celebra întâlnire. Mă refer la întâlnirea dintre tânărul Serghei Esenin şi Alexandr Block. Esenin era la începutul carierei sale. Alexandr Block – în culmea gloriei. Primul abia părăsise satul şi se aciuiase în Moscova cârciumărească. Al doilea provenea dintr-o familie de aristocraţi. Erau diferiţi şi ca vârstă, şi ca temperament, şi ca educaţie. Singurul punct comun era talentul poetic. Esenin apăruse la întâlnirea cu Block îmbrăcat într-o rubaşcă, deşi în saloanele moscovite venea îmbrăcat ca un dandy. Block îl descrie ca pe un flăcău simplu, venit din Reazan, ce purta în el sufletul neprihănit al satului său natal. Esenin însă se pervertise. Povestea cu flăcăul neaoş era doar o simplă mască, pe care autorul Ceaslovului satelor deja se lepădase, adoptând dandismul. El purta, desigur, şi rubaşcă, dar purta şi joben când apărea în saloanele mondene. Iar atunci când ieşea satisfăcut de acolo, îl umplea cu ovăz, pentru a-l oferi cailor înhămaţi la câte o trăsură. A fost o întâlnire pasageră. Cei doi poeţi s-au tatonat, dar nu au făcut nici un efort să se cunoască mai îndeaproape. Şi faptul acesta a fost, probabil, spre binele lor. O astfel de „prietenie” nu avea nici o şansă să se prelungească în timp. Aveau firi prea diferite pentru a se apropia. Norocul amândurora e că au păstrat distanţa necesară pentru a nu ajunge la conflict.

Relaţiile dintre genii nu sunt de adulaţie. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă Macedonski l-ar fi adulat pe Eminescu? Nu, el a luptat cu el.

Macedonski s-a războit cu Eminescu, dar s-a războit şi cu propria sa persoană şi cu propria sa operă, ca să rămână Macedonski. Prin atitudinea sa şi-a urcat toată posteritatea în cap, ieşind cu greu din conul său de umbră, în care a fost împins de către contemporani. A luptat şi a reuşit în cele din urmă să rămână Macedonski. Sacrificiul a fost unul enorm. Şi travaliul aşijderea. Posteritatea însă îi datorează mult. Căci dacă Eminescu prin perfecţiunea operei sale a închis drumurile, Macedonski le-a deschis. Oare câţi poeţi nu au ieşit de sub pulpana sa?! Fără Macedonski nu ar fi apărut Bacovia. Nici Ion Barbu. Nici Pillat. Nici Minulescu. Nici Nichita Stănescu. Nici atâţia alţi poeţi mai vechi şi mai noi. Poezia română îi datorează mult mai mult decât lui Eminescu. Opera lui, desigur, e imperfectă. Dar tocmai din această imperfecţiune, din mulţimea de tatonări şi de încercări nereuşite, s-au născut alte opere. El a fost cel care, cu s-au fără voia sa, a spart un colţ al cubului. Şi din colţul acela spart s-au revărsat o mulţime de opere de artă din epoca modernă, ba chiar şi post-modernă. Căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, o parte din optzecismul lunedist stă sub semnul lui Macedonski. Poemele de amor şi Levantul lui Cărtărescu îşi trag rădăcinile din rondelurile şi nopţile lui Macedonski.

Dar să revin la întrebarea lui Galaicu. Dacă am trecut şi eu printr-o întâmplare similară. Dacă am avut în viaţa mea un Mallarmé.

Trebuie să mărturisesc că la începutul carierei mele literare am căutat anumite repere. Am căutat un idol. Şi idolul acesta a fost poetul Mihai Ursachi. Am fost un timp fascinat atât de personalitatea, cât şi de poezia sa. La un moment dat, chiar am început să-l imit. Adulaţia mea însă nu a durat mult. Căci, după mai multe întâlniri, am început să-i descopăr hibele.

Mihai Ursachi era un histrion, care juca diferite roluri. Inclusiv cel de geniu şi avea nevoie de adulatori. Eram firi cu totul diferite. Nu aveam cum să ne apropiem prea mult. Dialogurile purtate cu el se transformau în monologuri. Şi asta deranja. Ursachi nu te asculta. El îşi interpreta rolul, căutând să te atragă în mrejele adulaţiei sale. Era deopotrivă raţional şi iraţional. Sarcastic, sacerdotal. Dar totodată fals. Dacă te apropiai de el, simţeai cum răsună golul în interiorul său. Golul născut din adulaţia propriei persoane. Apoi, mai era vorba şi de anumită aroganţă şi de rigiditatea sa. Toate aceste fapte puse laolaltă creau între el şi noi o barieră. O barieră peste care nu se putea trece. Dincolo de toate acestea, Mihai Ursachi a jucat un rol important în viaţa literară ieşeană în perioada anilor şaptezeci-optzeci. Liviu Antonesei, Luca Piţu, Valeriu Gherghel, Lucian Vasiliu, chiar şi Dan Petrescu şi mulţi alţi tineri îl adulau ca pe un zeu. Au trebuit să treacă ani de zile ca această adulaţie să se estompeze. Adulaţia mea avea limite. Simţindu-i autosuficienţa, la un moment dat, în timp ce mergeam prin Piaţa Unirii (magistrul era însoţit de Valeriu Gherghel şi, dacă nu mă înşel, de Liviu Antonesei), la un moment dat oprindu-mă în loc, m-am apropiat de pieptul său şi am ciocănit în el de trei îndoindu-mi degetul arătător. „Sună a gol, magistre”, i-am zis spre stupefacţia celorlalţi discipoli sau adoratori ai săi. „Şi ce propui să fac?” mă întrebă Ursachi privindu-mă de sus. „Să mai cobori din când în când cu picioarele şi pe pământ”, am zis.

În urma acestui incident, am rămas, totuşi, prieteni. Am avut, desigur, şi eu, la rându-mi adulatori. Dar spre norocul meu adulatorii mei s-au transformat în cei mai crunţi denigratori. Astfel că am avut norocul să scap la timp de păcatul automumificării. Din pricina firii mele rebele nu am avut vocaţie să fiu nici ucenic şi nici maestru.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist