Caută 
1 MIN
Uf! Pălăvrăgesc prea mult. Dar am avut nevoie să mă răcoresc puţin. Acuma, totuşi, este democraţie într-o anumită măsură. În vremea aceea nu putea pleca oricine în Occident. Cine avea bani pleca cum am arătat. Cel puţin acuma tot amărâtul poate să-şi aleagă viaţa pe care şi-o doreşte. Dacă-i merge bine în ţară, foarte bine, rămâne în ţară. Dar noi ştim cine sunt cei cărora le merge bine în ţară. Mă rog, sunt şi excepţii. Iar cine vrea să plece, poate să plece liniştit, fără să-i interzică nimeni.
Trebuie spus că nici dincolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Prin serviciul pe care-l am în Spania, stau de vorbă în permanenţă cu românii. Unora le merge bine. Alţii îmi mărturisesc că lucrează de câţiva ani şi n-au reuşit să strângă un ban. Doar trăiesc decent, îşi fac vacanţele de o lună pe an în România. Nu mai vorbesc de cei care din vina lor, fiindcă sunt seduşi de tentaţii urâte, se cufundă zi de zi în mizerie. Alţii, cei mai mulţi, spun că le este de ajuns cât câştigă, pentru că au o căsuţă cât de cât renovată, iar când se vor întoarce, vor avea unde să se întoarcă. Jalnic este pentru cei care nu au nimic în ţară şi aici nu au reuşit să strângă nimic. Mulţi speră să se întoarcă în ţară când va fi mai bine, dar… Nu mai comentez. Mda, speranţa nu moare niciodată şi nu ţi-o fură nimeni. Îmi aduc aminte că în copilărie o auzeam pe bunica spunând:
– Când or fi vremuri mai bune, or vedea nepoţii noştri!
Iată, eu sunt fosta nepoată, care am acum nepoată! Şi spun că, atunci când vor fi vremuri mai bune, voi reveni în ţară.
Am să spun aici nişte lucruri care poate că nu vor conveni la mulţi. În fine! Eu am fost plină de noroc, pentru că am dat peste nişte spanioli atât de înţelegători, oameni de treabă, care au sărit să mă ajute. Trebuie să spun însă că, din păcate, sunt destui spanioli care-i considerau pe români doar o naţie de delincvenţi şi prostituate. Mai târziu, când câte unul din aceştia, îmi vorbea astfel despre români, că sunt delincvenţi şi aşa mai departe, răspundeam cu vehemenţă că aceştia nu reprezintă un popor întreg, că nu poţi judeca, e nedrept să judeci, pe toţi românii după o mână de oameni certaţi cu legea.
Dar trebuie să vă mărturisesc că au fost şi momente când mi-a fost ruşine că sunt româncă. Apăreau destul de des la televizor anunţuri de genul: o bandă de români a fost arestată pentru falsificarea cardurilor de credit, furt din locuinţe, etc. Sau vedeam des prostituate. Simţeam ruşine şi milă faţă de ele. Nu că nu ar fi şi prostituate de-ale lor, nu că nu ar fi şi în ţară la noi, dar… Am auzit într-un reportaj un reporter: „Aici, în zona aceasta, toate prostituatele sunt românce.“ Groaznic!
Vedeam fete din acestea. Vai! Palide, subţirele, destul de drăguţe, cu feţe boţite din cauza mizeriei, a excesului de sex, a lipsei de somn şi a neplăcerilor gastrice pricinuite de abuzul de alcool şi de mâncatul pe apucate. Îmi păreau şirete, dar aveau şi ceva candid în ele. Candid şi trist! Şi o jale de nedescris te cuprindea, când te gândeai la aceste biete fete, care trec prin viaţă ca nişte frunze moarte, ca nişte frunze galbene măturate de vânt. Apoi singura lor bucurie, efemeră ca şi viaţa lor: noaptea în baruri, alături de alte nenorocite ca şi ele, lângă un pahar de ceva cât mai tare, care să le şteargă memoria cât mai repede. Şi la un moment dat, de multe ori atât de repede, mult prea repede pentru şi aşa scurta viaţa ce ni s-a dat, vor fi găsite moarte: singure, ca nişte vrăbiuţe, cu gheruţele în sus şi cu capetele lor chiar de păsărică rezemate pe un colţ de pernă.
Şi mai vreau să mai spun ceva în acest context. Mă întreba câte-o rudă a lui Andres, soţul meu: „E adevărat ce se spune despre corupţia din ţara ta? Este chiar aşa de mare?“
Ce puteam să le răspund. Păi, mi s-a întâmplat chiar mie. Am fost în vacanţă acum câţiva ani şi am mers cu unchiul meu la urgenţă. Săracul, are cancer la ficat, dar el nu ştie. E un cancer în stare latentă, câteodată are crize şi atunci trebuie să meargă la spital: i se face o injecţie, după care se simte mai bine. Bun. Şi după ce a făcut injecţia, am văzut că asistentul care o făcuse se uita puţin cam ciudat, dar nu am dat importanţă. Parcă aştepta ca milogul la colţul străzii – să-i pui ceva în mână. M-am făcut că nu înţeleg şi am ieşit. Unchiu-meu m-a întrebat:
-I-ai dat?
-Ce? o fac eu pe proasta.
-Păi, şi face gestul arhicunoscut, frecându-şi degetul mare de arătător, banii.
-De ce să-i dau?
-Vai, dacă nu i-ai dat, data viitoare nu mă mai bagă în seamă.
Mi s-a făcut milă de el:
-I-am dat, fii liniştit.
Dar în gândul meu: „Numai să îndrăznească să nu te bage în seamă“
Asta am vrut să spun. Mă scuzaţi dacă am insistat prea mult şi dacă am fost incoerentă. Am vrut să spun prea multe lucruri deodată şi să-mi exprim oful. Of, nici nu-mi pot imagina cum vom putea noi, românii, să ne dezobişnuim de şpagă şi de toate astea.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
