Noica între oglinzi paralele. Deformante (II)

La doar un deceniu de la Prelecţiunea ţinută la Casa Pogor în 1977, pleca dintre noi Constantin Noica, la început de decembrie, în spitalul din Sibiu. Contrar poate percepţiei de astăzi, a fost un eveniment care a trecut practic neobservat în epocă, o epocă stingheră, cu două ore de televiziune de partid pe zi, cu o presă cu zăbala pusă şi cu o lume literară la fel de zbuciumată, de bârfitoare, de subiectivă şi de dominată de invidii ca şi în zilele noastre. La înmormântare, ştiu din nişte poze făcute atunci de prietenul Valentin Coşereanu de la Memorialul Ipoteşti, apropiat de Noica graţie proiectului său funambulesc de copiere a Caietelor eminesciene de la Biblioteca Academiei, au participat câţiva discipoli şi prieteni ai filosofului. Din ce îmi aduc aminte, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Petru Creţia, alături de alţi câţiva apropiaţi şi ceva gură cască, l-au petrecut pe Noica pe ultimul drum, la Schitul Păltiniş, împreună cu Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, cel care a săvârşit slujba ortodoxă de înmormântare şi care a ţinut un cuvânt de rămas bun, publicat apoi în „Telegraful Român”, mensual al Mitropoliei Ardealului care era distribuit doar credincioşilor, în circuit închis, în care apăreau surprinzătoare referiri la volumul interbelic De Caelo, cu aromele lui interzise şi câteva accente creştine de care Noica s-a dezis toată viaţa.

Mi-am adus aminte de aceste detalii când am citit o evocare a filosofului păltinişan făcută din perspectiva documentelor securităţii şi a interpreţilor contemporani ai acelui trecut tulbure, apăsător, tenebros şi vinovat. O interpretare excesivă şi insinuantă, care era departe de exerciţiul raţionalităţii lucide pe care o aprecia ultimul nostru filosof de sistem. Căci amintirea lui Noica este înghesuită graţie lucrătorilor poliţiei politice a lui Carol al II-lea şi după aceea a regimurilor comuniste româneşti în nişte dosare de urmărire pe care foarte puţini mai sunt astăzi în stare să le citească contextual. Astăzi, la peste trei decenii de când a amuţit tehnica operativă instalată în camera lui modestă de la Păltiniş, din prima zi, în 1975 (prin amabilitatea şefului staţiunii, fidel colborator al „organelor”), ar trebui, poate, să ne întrebăm ce se alege totuşi din memoria unui om atunci când faptele şi documentele care-l privesc sunt filtrate prin atâtea bariere instituţionale şi umane, când unghiurile de relatare şi de interpretare sunt atât de opuse, aproape în conflict ireductibil. Şi nu e vorba aici doar de lecturi partizane, ci de nuanţe şi chei de citire mai depasionalizate pe care nici lumea literară, nici istoriografia nu sunt încă dispuse a le asuma în cazul lui Noica. O revizitare, pe scurt, a faptelor poate că ar fi de folos.

Membru marcant al grupului cultural din jurul revistei interbelice „Criterion”, Noica făcea parte din echipa de tineri străluciţi intelectual fascinaţi de figura profesorului Nae Ionescu, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu şi de intelectualii intraţi în politică precum Mihail Polihroniade şi Haig Acterian. Astfel încât Noica va fi urmărit toată viaţa ca legionar (atât de Siguranţă, cât şi de Securitate) pentru faptul că a fost în siajul lui Nae Ionescu şi pentru că a scris, în 1940, câteva articole în oficiosul legionar „Buna Vestire”. Fascinat de naţionalismul radical al timpului, Noica va fi, de asemenea, animat de conştiinţa misiunii sale de creator de Şcoală (proiect asumat deja în Jurnalul filozofic din 1944, în memoria mentorului său). Urmărit şi trimis în domiciliu obligatoriu la Câmpulung, între 1949 şi 1958, Noica va începe un program de seminarii private, pe teme filosofice şi culturale, pe care le va continua şi după închisoare (1958-1964) la Bucureşti şi apoi la Păltiniş. Dacă sunt de subliniat două constante în activitatea de decenii a lui Noica atunci acestea ar fi, neîndoielnic, vocaţia sa pedagogică, formatoare, în beneficiul tinerilor înzestraţi pentru cultura umanistă şi proiectul rostirii filosofice româneşti, pe care l-a asumat, în numele lui Mircea Vulcănescu şi a generaţiei lor, cu un devotament şi o tenacitate absolut exemplare. De aceea, şi pentru că a susţinut, contrar prietenului Mircea Eliade, că cel mai potrivit mod de a obţine rezonanţa universală este prin idiomatică, prin trăsăturile unice ale culturii naţionale, Noica a rămas în ţară, în plină dictatură, refuzând soluţiile salvatoare care i-au fost propuse în Europa Occidentală ducând, după puteri, o luptă culturală care i-a fost mai apoi răstălmăcită şi a devenit azi un straniu cap de acuzare.

Acuza că grupul de la Păltiniş ar fi fost o sectă exclusivistă, care propăvăduia „fuga de realitate”, făcând astfel jocul dictaturii este profund discutabilă. În primul rând, pentru că Păltinişul nu era decât vârful mediatizat al unui iceberg ce funcţiona de decenii şi în al doilea rând pentru că Păltinişul nu a fost singular nici măcar în timpul său, căci Noica îşi asumase rolul ciudat, hilar poate, de antrenor cultural pentru mulţi alţi tineri înzestraţi din ţară, în virtutea îndeplinirii misiunii sale pedagogice dedicate, în subtext, memoriei lui Nae Ionescu. La Iaşi, bunăoară, Liviu Antonesei şi Valeriu Gherghel pot depune mărturie, cred, că Noica nu propăvăduia nici legionarismul, nici obedienţa faţă de dictatură, ci era interesat doar de sprijinirea tinerilor cu potenţial intelectual peste medie. Cărora le spunea ce instrumente să-şi pună la punct (germana, greacă), ce autori să citească şi cum să scrie dacă vor să facă cultură de performanţă. Era o deschidere paideică neobişnuită şi salutară pentru un timp dominat de amatorism, mediocritate şi limbă de lemn. E adevărat, fireşte, că Noica nu se simţea dator să critice regimul sau să asume luări de poziţie publice cu caracter politic şi că poziţionarea sa faţă de poliţia politică era una obedientă, singura sa grija fiind – aşa cum o arată arhivele – să nu mai producă rău nimanui. (Vocalii inchizitori de cartier de astăzi uită, bunăoară, că Noica nu a avut niciun angajament semnat ca informator şi că toate mărturiile sale din dosare erau doar note consemnate de securişti în urma interogatoriilor la care era convocat şi în închisoare şi în libertate.) Este, de asemenea, absolut adevărat că Ceauşescu a accentuat, după 1968, o direcţie ideologică ce privilegia vechile teme ale naţionalismului radical al legionarilor (minus, fireşte, componenta creştină, dar cu o revitalizare, în fundal, a discursului antisemit) combinată, desigur, cu stereotipuri leniniste. Pentru acest discurs oficial broderiile eseistice despre românism ale lui Noica erau binevenite şi e dincolo de orice îndoială faptul că acesta şi-a dat seama de modul cum este folosit de propaganda ceauşistă atât în ţară, cât şi în diaspora. Nimeni nu contestă asta, iar această cedare de primă instanţă era asumată explicit de Noica pentru realizarea, cu ajutorul autorităţilor, a himerelor lui culturaliste. Ar fi poate de investigat şi faptul că afirmarea transparentă a pactului cu diavolul îi anihila de fapt rolul de agent de influenţă, căci toţi prietenii săi din diaspora au ştiut din capul locului că era o cedare pentru a putea ieşi, de câteva ori în două decenii, din închisoarea numită RSR şi că Noica juca un rol în faţa lor. (În ce mă priveşte, nu am niciun dubiu, Noica nu interiorizase nimic din acest discurs, dar ştiind că este înconjurat de turnători l-a susţinut consecvent în toate situaţiile. Şi a avut dreptate, căci turnătorii au transmis, după cum arata dosarele, exact ceea ce, cu viclenie, voia el.) Şi, spre deosebire de unii contemporani intransigenţi, diaspora pariziană l-a înţeles şi iertat.

Ce ar mai fi poate de adăugat e că astăzi, din cauza unor judecăţi părtinitoare, figura lui Constantin Noica este redusă doar la dramaticele sale încercări de supravieţuire, la omeneştile sale cedări, la compromisurile dureroase asumate şi pe care mă tem că nimeni nu are îndreptăţirea de a le judeca de sus, nici din punct de vedere moral, nici intelectual în lipsa experienţelor concentraţionare trăite de cel în cauză. Fără a-i împărtăşi neapărat perspectivele şi poziţionările culturaliste, eu cred totuşi că merită o memorie şi o judecată corectă din partea publicului educat care ar trebui să ignore filtrele excesiv ideologizate care îl strâng în chingile unor stigmate reducţioniste şi nedrepte.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor