Octogenarul cel cu vervă tinerească

Părul i s-a încărunţit, vestind pogorârea vremii înţelepciunii celei venerabile. Dar în trupul ce nu mai e abraş ca odinioară pulsează aproape aceeaşi vervă a anotimpului juneţii din „Estudinatina”, cartea de debut în proză, la Editura Tineretului, colecţia „Luceafărul”, în 1962, la doar 22 de ani. Autorul intra atunci tumultuos în literatură, la fel cum o făcuse şi în jurnalism ca redactor încă din studenţie la Radio Iaşi şi apoi la Radio Bucureşti. Era parcă născut pentru radiofonie. Avea spontaneitate, cu marker inconfundabil în ADN-ul său, dar şi capacitatea de a exprima lapidar esenţialul, fructificând ingenios şi profitabil zborul secundei, atât de caracteristic limbajului radioului. Îl stăpânea tot timpul o foame de real şi dispunea de antene fine spre a sesiza şi transmite fapta ce prezenta cu adevărat interes, inedit cel mai adesea. Dar aceasta nu reprezenta decât una dintre faţetele unei personalităţi poliedrice, precoce configurate, ce avea să ilustreze cu aplomb, substanţă şi şarm domenii din cele mai diferite şi chiar opozabile. Se manifesta ca reporter frenetic. Comenta în manieră proprie, captivantă, fotbalul şi alte sporturi la radio, televiziune şi în presa scrisă. Scria proză, cultivând genul scurt, dar şi cel de largă întindere, respectiv romanul. Se lansa nonşalant într-un stil personal în dramaturgie, alcătuia scenarii de film cu impact, precum cel consacrat „boţului de humă” din Humuleşti, Ion Creangă. Călătorea voluptuos şi aduna impresiile „Razna pe trei continente” şi mai apoi pe încă altele, într-o scriitură plină de nerv, culoare şi multe, multe, picături de insolit.

Vocaţia sa de creator a fost contrapunctată de aceea de făuritor de climate culturale. Şi-a pus amprenta şi a fost unul dintre ctitorii unor instituţii fundamentale, care au redat Iaşilor mediile de manifestare a vocaţiei sale primordiale, cea spirituală. Acestea aveau să-i redea cetăţii noastre în mare rolul ce-l jucase în perioada interbelică. A făcut parte, alături de Corneliu Ştefanache şi Corneliu Sturzu, din troica care a dus în câmpul revuistic săptămânalul „Cronica”, ce reînnoda în anii ’60 ai veacului trecut o nobilă tradiţie revuistică ieşeană de anvergură naţională. A fost redactorul şef şi apoi directorul Editurii Junimea, pe care, împreună cu echipa sa de oameni de carte, a impus-o ca pe o casă editorială de prestigiu a României prin sutele de titluri de cărţi ale intelighenţiei ieşene, dar şi ale unor nume de răsunet ale literaturii din alte centre, precum Nichita Stănescu, ori Nicolae Breban, căruia i-a publicat cu mult curaj romanul „Bunavestire”, ce avea să genereze reacţia de nemulţumire a „liderului suprem” al epocii. Tot la Junimea, în 1978, a fost tipărit primul volum de versuri în grafie latină al unui poet basarabean, „Steaua de vineri” de Grigore Vieru. Mircea Radu Iacoban, căci despre el e vorba, şi-a legat numele şi de Teatrul Naţional din Iaşi, nu doar ca dramaturg, ci şi ca director. L-a condus, păstrându-i standardul, în vremurile „autofinanţării”, între 1979 şi 1990. Filiala din Iaşi a Uniunii Scriitorilor, pe atunci numindu-se Asociaţia Scriitorilor din Moldova, l-a avut în fruntea sa din 1979 până în 1989. Este cel care a izbutit să înzestreze obştea scriitoricească cu un sediu impozant, „Casa cu absidă”, fostă reşedinţă a Kogălnicenilor. Preocupat în general de salvarea de la pieire a monumentelor trecutului Iaşilor, Mircea Radu Iacoban, a reuşit să-i convingă pe mai marii zilei din deceniul ‘80, secolul al XX-lea, să refacă acest edificiu de patrimoniu, gata să se prăbuşească, şi să-l încredinţeze ca aşezământ Asociaţiei Scriitorilor şi revistei „Convorbiri literare”. Odiseea acestui „Iaşi al marilor zidiri” s-a urzit şi în creaţia sa dramaturgică, „Hardughia”.

Călit pe toate aceste fronturi, în prima lor linie, Mircea Radu Iacoban a trecut cu firescul unui caracter puternic peste vâltorile şi furtunile de la sfârşitul anului 1989 şi începutul lui 1990, când pasiunile ca de pojar întunecau raţiunea şi unii „iacobini” nu mai vedeau luminile, ci doar umbrele. Ataşat cauzei româneşti din ţinuturile dintre Prut şi Nistru, a plecat în Basarabia şi s-a înrolat în oştirea de jurnalişti care s-au dedicat trup şi suflet, aidoma unor misionari, mişcării de renaştere naţională ce dădea în clocot în acea parte a Moldovei înrobită de sovietici. A dat seama de această eroică bătălie într-o carte document „Cronica Basarabiei 1990-1995”. Întors în Iaşi a preluat cârma Teatrului „Luceafărul”, continuând şi dezvoltând pe noi coordonate programul estetic conceput de Natalia Dănăilă, cel al unei instituţii de spectacol a copiilor şi tinerilor, într-o simbioză novatoare.

Aşadar, anii au trecut, precum în poetica rostire eminesciană, ca „ nouri lungi pe şesuri”. Semnele timpului s-au încrustat pe chipul celui care azi rotunjeşte 80 de ani de viaţă, dar în lăuntricitatea făpturii sale arde la fel de intens flacăra unei pasiuni, a unei vocaţii, cea a cuvântului cel încărcat de vervă ca întotdeauna. E acea vervă ce-l poartă pe Mircea Radu Iacoban în „Toamna patriarhului” razna prin toate colţurile pământului, din Egipt în India şi America. Totodată, e „Prezent” la datorie ca ostaş al logosului. Tocmai a apărut al doilea tom al voluminosului său jurnal, intitulat, nu întâmplător, „Prezent”, ce va fi lansat azi, la ora 17, la Ateneul Tătăraşi. La ora soborului aniversar îi urăm să-l binecuvânteze Dumnezeu cu ani mulţi, roditoare cuvinte şi o prezenţă mereu plină de vervă.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist