Palatul Braunstein (II)

Era mereu plecat „pe linie politică” – aşa se confesa nana mamei cu un soi de mândrie-justificare. Vorbeau mult la întâlnirile lor de obicei duminicale, la o „cafeluţă” la noi acasă, întâlniri care se întâmpla să se întindă pe ore întregi de confesiuni. Alergam cu Doina sau cu Cărăbuş, căţelul nostru, prin grădină, iar când mă apropiam de masa de sub nuc, se întâmpla să o aud pe nana: „Şi atunci m-am dus în audienţă la…” Nana J. voia să-şi dea doctoratul, dar un şef o tot amâna şi îi punea beţe în roate. Iar atunci când nenea Mitică a fost dat afară din funcţia de la partid, ba, mai mult, era să facă puşcărie, chestiunea doctoratului nanei J. a fost închisă definitiv. A rămas doar lector de socialism „ştiinţific” la medicină şi aşa a ieşit la pensie.

Nana îi povestea mamei că „Mitică nu a fost vinovat nici cât negru sub unghie”, dar a fost „săpat” de alţii, care i-au pus în cârcă vini inventate. Sigur, aceasta s-a întâmplat pe fondul luptei pentru funcţia de prim secretar, aveam să-mi dau seama mai târziu. Pentru funcţii tovarăşii îşi dădeau la gioale mai ceva ca burghezii. Nenea Mitică avea toate şansele: tânăr, provenit, cum se cerea, dintr-o familie de ţărani săraci de pe undeva din Botoşani, cu un moş erou în lupta împotriva războiului antisovietic (de fapt, fusese împuşcat de un ofiţer când la 23 august vrusese să părăsească frontul). Pe deasupra făcea Dreptul la seral şi avea şi trecere la tovarăşe şi la soţii de tovarăşi, lucru nu puţin important pe atunci şi întotdeauna. Dar „n-a fost să fie”, spunea nana J. I-au atârnat de gât o delapidare, iar nana J. s-a luptat ani de zile, cu tot felul de cereri şi memorandumuri peste memorandumuri, ca să demonstreze la diverse instanţe de partid şi la diverşi tovarăşi şi tovărăşei că nenea Mitică a fost eliberat din funcţie pe nedrept, că… şi că… Nu a reuşit.

Nana J. mai venea pe la noi şi de Paşti, de Crăciun şi de hram, care se ţine la noi de Sfînta Maria „mică”, adică pe 8 septembrie. Atunci nana se ducea la biserica din sat, fiindcă în oraş nu se mai încumeta, de când un student o reclamase că a văzut-o în Vinerea Mare când s-a ieşit cu Sfântul Aer. Era înaltă, ieşea în evidenţă „ca măgarul între oi”, spunea nana, şi studentul ei de la socialism „ştiinţific” a văzut-o. Era probabil un îndoctrinat sau mai degrabă un parvenit în devenire – personaje tipice ale timpului. Nenea Mitică a reuşit până la urmă să muşamalizeze afacerea cu studentul reclamagiu. Chiar şi din poziţia de jurist consult la Fabrica de ulei, nenea Mitică mai putea să pună în acţiune diverse „relaţii”.

Nu ţin minte să-l fi văzut în copilărie pe nenea Mitică în apartamentul lui din Palatul Braustein. A venit de câteva ori la noi, o aducea pe nana J. cu maşina. Arăta cam plictisit, căsca şi mai să închidă ochii de somn. Explica că are tot felul de „combinaţii”, spunea că e omul de încredere al directorului Cutare de la fabrică (îi spunea pe numele mic, ca să demonstreze astfel relaţia foarte apropiată cu directorul respectiv), îi face tot felul de servicii. În familie însă mătuşile atotştiutoare şopteau pe la colţuri că nenea Mitică umblă cu tot felul de „depravate” şi se ţine de chefuri cu politruci expiraţi. Nana a aflat ultima, cum se întâmplă de obicei în chestiuni de acestea. La naivitatea ei funciară nici nu mă mir. S-a petrecut până la urmă chestiunea clasică: nana J. i-a găsit o scrisoare de amor în buzunarul unei haine a lui nenea Mitică. Nana nu a căutat anume, voia pur şi simplu să dea haina la spălat. S-au certat, au parlamentat, s-au împăcat… Până la urmă totul s-a rezumat la faptul că nenea Mitică venea şi mai rar pe acasă. Pe la noi nu mai venea decât nana J. – cu autobuzul de data aceasta. Acum se confesa şi mai îndelung mamei.

Ceva despre decameronul lui nenea Mitică aveam să aflu chiar şi eu printr-o întâmplare. Când lucram în învăţământ în judeţul Bacău, veneam des acasă la sfârşit de săptămână, ieşind la „ia-mă, nene”. Aflându-mă într-o zi pe marginea şoselei, pe undeva pe la Roman, am văzut trecând maşina lui nenea Mitică. I-am făcut semn să oprească – ce bucurie pe capul meu să merg cu o asemenea „ocazie”. Nenea Mitică, oarecum curios, a oprit abia după vreo optzeci de metri. Când am ajuns gâfâind, am observat că maşina era burduşită cu bagaje. Nenea Mitică era însoţit de o doamnă tinerică şi foarte degajată, care pe parcursul discuţiei mele cu nenea Mitică nu a scos nici un cuvânt. Doar se uita uimită la mine. De altfel, şi eu mă uitam uimit la ea. Am schimbat din fugă câteva informaţii despre familie cu nenea Mitică, apoi mi-a explicat ceea ce era evident, că nu poate să mă ia: „Ui' şi tu! E plină maşina”.

Nu ştiu cum ar fi evoluat, mai bine zis involuat, relaţiile dintre nana J. şi nenea Mitică. Nu putem prevedea mersul sinuos al întâmplărilor vieţii. Iată ce s-a întâmplat. La unul din chefurile cu tovarăşii săi dubioşi, foşti politruci şi chefuitori de meserie, la Piatra Neamţ, căci cimentarea „prieteniilor” dintre politruci se făcea mai cu seamă la „băute”, nenea Mitică, cherchelit fiind, a căzut de la etaj la parter, aceasta în interiorul unei vile unui „mare barosan” de la partid. S-a lovit rău, „s-au hrentuit maţele în el”, spunea soacră-sa, mătuşa Frăsină, sora mare a mamei. Respectivul „mare barosan” nu a trimis să-l consulte un doctor – se temea să nu se afle la partid despre cheful „neprincipial”. Cum-necum, l-au urcat pe nenea Mitică în maşină. A pornit spre Iaşi şi chiar a reuşit să conducă până acasă, luând în acest timp un pumn de calmante. În gangul de la Palatul Braunstein era un telefon public. I-a telefonat nanei. Nana a coborât şi, împreună cu un vecin, l-au urcat ţinându-l de umeri pe scările întunecoase până la ultimul etaj. Doctorii au spus că atunci, în timpul urcării scărilor înalte, s-a petrecut infarctul. Ar fi trebuit să-l ducă la spital, dar uneori suntem ca animalele – ignorăm moartea.

Efortul a fost prea mare pentru nenea Mitică. În acea noapte a murit. Îl ţin minte mort. El, care fusese un brunet atrăgător, cu păr cârlionţat şi ochi albaştri, era acum ca o bucată de cărbune: negru-negru, probabil din cauza hemoragiei interne, un antracit strălucind la lumina soarelui de iulie. Îl mai ţin minte pe Abud, soţul Feliciei, care-şi făcea cu gesturi largi cruci pentru cruci în timpul slujbei de înmormântare spre mirarea încântată a mătuşilor pioase.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist