Premierul cu armură de teflon

Boris Johnson a supravieţuit încercării parlamentarilor rebeli de a-l destitui din fruntea Partidului Conservator şi, implicit, din fruntea guvernului de la Londra. În principiu, o victorie cu 59% la 41% în interiorul propriului partid nu este deloc impresionantă. Pentru partid, Johnson se transformă, treptat, dintr-o parte din soluţie, într-o parte din problemă – dacă nu cumva chiar în „problema” însăşi.

Conservatorii l-au învestit ca lider, în 2019, pentru că părea singurul politician înzestrat cu combinaţia de inteligenţă şi inconştienţă necesară pentru a depăşi blocajul Brexit, plus calităţile sale de iluzionist într-ale politicii. Şi au avut dreptate, pentru că în iarna acelui an Johnson i-a condus către o victorie electorală imensă, deschizând drumuri la care establishment-ul partidului nici nu îndrăznea să viseze. Nici dramele şi nici costurile imense ale pandemiei COVID-19 nu păreau să-l afecteze pe acest politician învelit în teflon, până când acesta a făcut pasul de la crearea de iluzii, la păcălirea publicului. Aşa au fost percepute petrecerile organizate în răspărul normelor de distanţare socială pe care chiar guvernul le adoptase, iar de aici a început partea abruptă a toboganului.

E adevărat că sondajele de opinie nu transmit (încă) acea senzaţie de inevitabil şi iremediabil: decalajul faţă de opoziţia laburistă nu este foarte mare, iar viitoarele alegeri ar putea fi împinse până în ianuarie 2025. Dar, dacă partidul are încă resursele să puncteze la diverse capitole de politică publică, leadership-ul lui Johnson cu greu s-ar mai putea vindeca. El se baza prea mult pe receptivitatea publicului, dezamăgit de stilurile convenţionale, faţă de un politician care de câteva ori pe zi îşi etalează populismul glumeţ, iar în restul timpului face ceea ce trebuie. Acum, premierul şi-a pierdut controlul asupra publicului, acţiunile sale ajung tot mai mult să fie puse în cauză, iar giumbuşlucurile şi-au pierdut mult din atractivitate. Nu trebuie uitat nici faptul că, la viitoarele alegeri, spre deosebire de 2019, adversarii laburişti vin cu un lider raţional şi cu un proiect politic cumpătat.

Este definitiv pierdută comoara electorală dobândită atunci de conservatori sau, cine ştie, un lider nou o poate readuce uşor la suprafaţă? Aceasta este întrebarea cea mai dificilă pe care conservatorii vor continua să şi-o pună în anul de „linişte” până când va putea fi declanşat un nou atac împotriva lui Johnson. Chiar dacă primul-ministru a câştigat votul de luni, rezultatul nu va descuraja eventualele aspiraţii de mărire ale altor conservatori influenţi – cel mult, le va menţine în penumbră. Sunt prea mulţi parlamentari care, potrivit calculelor din acest moment, şi-ar pierde locurile dacă viitoarea campanie va fi condusă tot de Johnson, dar care ar supravieţui în variante precum Michael Gove, Rishi Sunak sau Sajid Javid. Ultimii doi (britanici de origine indiană, respectiv pakistaneză) ar semnala, în plus, şi capacitatea partidului conservator de a se adapta la noua configuraţie etnică şi confesională a Regatului Unit.

Însă, după cum se ştie, disciplina de partid este puternică şi înrădăcinată, iar vremea discuţiilor deschise despre alternative încă nu a venit. Boris Johnson, atât de redutabil când e vorba de a-şi alege el – şi de a le impune celorlalţi – agenda de discuţie şi acţiune, va continua să sufere de pe urma asocierii cu petrecerile din Downing Street, controversă care nu se mai termină pentru că a fost deja formulată în termeni de tip guvernanţi versus guvernaţi. Publicul britanic nu este deloc indulgent cu practicile de acest tip şi, aşa cum a demonstrat-o şi în alte situaţii, are o foarte bună memorie. Nici criza ucraineană, nici politicile educaţionale sau sanitare, nici măcar economia nu îi vor face pe alegători să uite de păcatul imputat premierului: ipocrizia. Scăpat, în trecut, din multe situaţii care, pentru alţii, s-ar fi dovedit fatale în sens politic, premierul Johnson nu prea are acum unde să se refugieze, iar armura sa de teflon s-ar putea dovedi insuficientă.