Reguli şi reţele

Suntem abia la începutul dezbaterii despre reglementarea reţelelor sociale. De pe ambele maluri ale Atlanticului, dar şi din alte zone asociate democraţiei liberale, vin idei demne de luat în seamă. Pe de altă parte, contează foarte mult ce vor spune instanţele, pentru că eforturile de acest gen au dus deja – şi vor mai duce – la bătălii juridice ample şi costisitoare. Foarte probabil, cea mai influentă contribuţie o vor avea dezvoltările din Statele Unite, patria oficială sau neoficială a celor mai multe dintre marile companii ce gestionează reţele sociale.

Oricât de mult ne-ar plăcea să credem contrariul, vom avea prea puţină influenţă asupra formelor finale ale diverselor norme ce vor înlocui, treptat, măsurile ad hoc luate în ultimii ani. Este o iluzie să ne închipuim că dominante vor fi ideile avansate în cadrul nenumăratelor simpozioane şi seminarii în care specialiştii şi militanţii civici se întâlnesc şi discută sub semnul preocupării pentru libera exprimare, calitatea democraţiei şi aşa mai departe. Aceasta nu înseamnă că marile companii îşi vor putea impune brutal punctele de vedere – de altfel, discuţiile din SUA chiar sugerează că ele se află în defensivă. Dar nu trebuie să ne aşteptăm la formule simple şi nici la expuneri transparente ale tuturor intereselor ce încearcă să ne influenţeze parcursul individual prin hăţişul reţelelor.

Ce ar trebui, totuşi, să obţinem peste câţiva ani (şi nu peste câteva luni, aşa cum speră optimiştii): o formulă care să nu restrângă prea mult libertatea noastră de exprimare, dar care să ne protejeze de intruziunile brutale în procesul de formare a convingerilor şi preferinţelor noastre, inclusiv a celor de cumpărare şi de vot. La baza oricărei soluţii de acest gen ar putea sta intuiţia că unei persoane sau unui grup oarecare (poate fi ONG, firmă, partid etc.) nu i se încalcă libertatea de exprimare dacă mesajele sale sunt acceptate pe reţea, dar sunt indexate într-un mod care să împiedice viralizarea lor. De asemenea, intuiţia potrivit căreia o persoană ar trebui să ştie când este obiectul unei ţintiri cu caracter publicitar sau similar, realizate prin recursul la algoritmi ce folosesc informaţii extrase din comportamentul său online.

Deocamdată, climatul intelectual nu pare favorabil unui asemenea model. În spaţiul public se vehiculează tot felul de idei ambiţioase prin care reţelele sociale ar urma să fie purificate de toate relele acumulate în ultimii ani şi ar fi transformate într-un creuzet al societăţii civile globale, aşa cum speraseră idealiştii de la bun început – încă de la naşterea internetului. În această interpretare, ele ar urma să înceteze a fi gazde neutre ale tuturor sau aproape tuturor ideilor, transformându-se într-un vehicul de promovare a valorilor şi stilurilor de viaţă considerate dezirabile sau măcar acceptabile. Nu poate exista neutralitate faţă de conţinutul mesajului şi imparţialitate în cântărirea argumentelor. Acestea sunt reminiscenţe ale mai vechilor concepţii despre spaţiul public dintr-o democraţie liberală, pe care statul se presupunea că trebuie să-l păzească discret, dar ferm. Acum, sună argumentul respectiv în nucleul său dur, reţelele sociale trebuie să promoveze progresul, prin mijloace pe care criticii le subsumează ingineriei sociale. Cu alte cuvinte, este în regulă dacă reţeaua socială promovează justiţia rasială (şi nu principiile distribuţiei pe bază de merit), integrarea europeană (şi nu Brexit sau suveranismele din diverse capitale), intervenţionismul etatic încorporat în gândirea verde (şi nu logica pieţei, tolerantă cu utilizatorii de combustibili fosili) şi aşa mai departe.

Criza COVID-19 şi consecinţele sale în planul comunicării sociale reprezintă un moment de cotitură, în sensul că a devenit mult mai clar că autoreglementarea şi reglementarea de către stat(e) a reţelelor sociale pot coexista şi pot genera soluţii de echilibru. Din păcate, cel puţin deocamdată, echilibrul nu pare să fie unul favorabil liberei circulaţii a ideilor. Nu ne rămâne decât să sperăm că, într-un târziu, politicienii vor înţelege că marile probleme ţin nu de reţele sociale, ci de calitatea educaţiei – şi de calitatea educaţiei pentru democraţie, în particular. Circulaţia rapidă a falsurilor şi aberaţiilor nu poate fi oprită prin reglementări, dacă nu cumva suntem dispuşi să instituim un control mult prea opresiv asupra comportamentelor individuale. Ar fi o variantă pe care conducătorii nedemocratici, mult mai expeditivi în rezolvarea problemelor de acest gen, ar privi-o cu satisfacţie şi amuzament.