Scenarii idilice cu o lume post-pandemică post-capitalistă

Predicţiile pentru perioada imediat următoare în materie de epidemie şi economie ne aruncă într-o adevărată zona crepusculară. Deşi se face trimitere obsesiv la „ştiinţă” pentru a avansa tot felul de ipoteze, ştiinţa în materie de modele epidemiologice a dat rateuri peste rateuri, iar în ceea ce priveşte soluţiile medicale concrete împotriva noului coronavirus, tratamente sau vaccin, veştile bune anunţate periodic au fost până acum fie infirmate, fie însoţite destul de repede de nuanţări sau semne de întrebare. De pildă, spun medicii, este notoriu faptul că vaccinurile respiratorii sunt greu de produs în laborator. În plus, virusurile respiratorii fac mutaţii rapide. Este dat de exemplu virusul gripei care înregistrează mutaţii atât de importante încât anticorpii produşi de vaccin nu-l mai recunosc, deci nu-l mai pot neutraliza, doar la un an distanţă. Acesta este şi motivul pentru care vaccinurile anti-gripale trebuie repetate anual. Asta înseamnă că aşteptările optimiste privind apariţia unui vaccin miraculos care să ne readucă într-un viitor relativ apropiat la viaţa anterioară trebuie privite cu multe rezerve.

Pe acest fond lucrurile au devenit şi mai complicate din cauza politizării excesive. Deşi, „nu ar trebui să există o modalitate liberală sau conservatoare de luptă împotriva unei epidemii”, scrie Richard Thompson Ford în The American Interest. Previzibil, la fel se întâmplă şi când intrăm pe teritoriul prognozelor economice, unde domneşte acelaşi înalt grad de incertitudine, şi mai ales atunci când se avansează tot felul de scenarii privind felul în care ar trebui să arate societatea în viitor. De exemplu, campionii radicali ai titanicii bătălii împotriva Schimbărilor Climatice au salutat imediat felul în care arată, ideal după ei, lumea nouă: fără maşini şi avioane, fără vacanţe şi petreceri în oraş cu prietenii, cu „imersiuni în realitatea virtuală”, de acasă. Iată, spun ei, New Green Deal-ul american şi Green Deal-ul din UE sunt posibile, se pot găsi bani pentru a renunţa rapid la sursele de energie tradiţionale şi la o serie întreagă de activităţi economice. Problemele legate de faptul că zeci de milioane de oameni au rămas fără slujbă, că sectoare întregi din economie sunt în colaps, unele dintre ele cu puţine şanse de a-şi reveni într-un viitor previzibil, sau că banii guvernamentali injectaţi pe piaţă, trilioane de dolari şi de euro, aruncă pur şi simplu în aer datoriile publice ale statelor, aflate oricum la cote de avarie încă înainte de pandemie, sunt văzute doar ca nişte necesare şi relativ minore neajunsuri pe drumul pentru îndeplinirea obiectivului măreţ de salvare a planetei.

În mod paradoxal, deşi ştim atât de puţin despre cum va arăta lumea în care vom trăi în perioada următoare, avem o imagine mult mai clară privind felul în care mulţi europeni ar vrea să arate. Concluzia de ansamblu este aceea că ei şi-ar dori nişte schimbări radicale. Un procent covârşitor, 71de procente dintre europeni, se declară în favoarea introducerii unui venit de bază universal garantat, aşa numitul UBI (Universal Basic Income), potrivit unui sondaj de opinie realizat, în luna martie, de către o echipă de cercetători de la Universitatea Oxford, coordonată de Timothy Garton Ash, profesor de studii europene la aceeaşi universitate. UBI, formulă pe care guvernul socialist spaniol, care vrea să o introducă experimental pentru un segment limitat din populaţie, o vede permanentizată în viitor, înseamnă în esenţă să primeşti un venit de bază garantat de la stat indiferent dacă munceşti sau nu, mai precis indiferent dacă vrei să munceşti sau doar vrei să stai acasă, ca acum în perioada de izolare. Şi Timothy Garton Ash se arată, „încurajat, chiar încântat”, de această posibilitate, într-un articol pe această temă publicat în The Guardian.

„Propunerea pentru un venit de bază universal a fost, până de curând, adesea respinsă ca fiind îndepărtată şi utopică”, scrie el. „Dar, în timpul blocajelor anti-pandemice, multe ţări dezvoltate au introdus ceva apropiat, pentru o mare parte a populaţiei. Aproape că nu trece o zi acum fără să citesc un alt articol care sugerează că venitul de bază universal, sau o variantă a acestuia, este o idee al cărei timp a venit.” În acest punct trebuie spus că ideea UBI a fost avansată ca o modalitate de a susţine financiar persoanele care ar urma să fie afectate în viitor de introducerea roboţilor şi algoritmilor bazaţi pe Inteligenţă Artificială, fondurile necesare urmând a fi obţinute prin ceea ce ar fi o „taxă pe roboţi” aplicată companiilor, o variantă destul de diferită de cea avansată mai sus.

Dar de ce este Timothy Garton Ash atât de încântat? Pentru că, spune el, UBI ar fi una dintre pietrele de temelie ale unui posibil viitor în care am reuşi să transformăm o enormă criză într-o mare oportunitate. Ar fi o soluţie-răspuns la „inegalitatea în creştere, atât economică, cât şi culturală, care a erodat chiar bazele democraţiilor liberale consacrate, precum cele din Marea Britanie şi Statele Unite. După ce am învăţat în timpul blocajului să lucrăm în diferite moduri, mai mult de acasă şi cu mai puţine călătorii inutile, putem transforma acest lucru într-un nou model de muncă. După ce am apreciat aerul mai curat şi cerul mai limpede, sunetele păsărilor care nu sunt înecate de trafic, şi schimbările lente ale naturii pe care am fost până acum prea ocupaţi pentru a le observa, vom privi în sfârşit cu seriozitate măsurile radicale necesare atât pentru abordarea combaterii schimbărilor climatice, cât şi pentru o creştere a calităţii vieţii”.

Deşi Timothy Garton Ash nu spune asta explicit, acest viitor idilic cu cântec de păsărele pe fondul unui cer albastru şi cu oameni care se bucură liber de orice constrângeri şi slujbe obositoare, de toate bucuriile vieţii încasând regulat banii trimişi de guvern seamănă foarte bine cu societatea comunistă despre care vorbea şi Lenin în 1917, în „Statul şi Revoluţia”, în care se înfăptuia principiul „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” (cu accentul pus mai degrabă pe nevoi, în forma sa modernă). Renunţarea la capitalism, la economia de piaţă, pentru „salvarea Planetei”, este de altfel o temă care apare tot mai des în discursul intelectual şi în cel politic, cu trimitere la democraţii socialişti din America, ale căror idei au fost preluate în parte şi de Joe Biden, contracandidatul lui Donald Trump la alegerile din noiembrie. Conform unui articol din acelaşi The Guardian, cotidian care propune să nu mai folosim termenul „Schimbări Climatice”, pentru că nu sperie suficient, ci de „Climate Emergency” (Urgenţa Climatică), pentru „combaterea schimbărilor climatice se impune renunţarea la capitalism”. La fel, un alt articol din Foreign Policy subtitrează că este dificil să susţii simultan şi capitalismul, şi mediul înconjurător.

Problema cu aceste scenarii intelectuale este că ele intră în contradicţie cu elementele fundamentale definitorii ale naturii umane şi cu mecanismele sociale. De aceea au şi dat greş oricând şi oriunde au fost aplicate, degenerând în regimuri totalitare brutale şi corupte, precum cele din Uniunea Sovietică, China lui Mao, Coreea de Nord, Cuba, Cambodgia, Venezuela, care au lăsat în urmă zeci de milioane de victime. Cooperativele agricole de producţie şi industria socialistă au fost eşecuri monumentale. După cum descria plastic situaţia dna Thatcher „problema socialismului este că la un moment dat se termină banii altora”. În plus aplicarea măsurilor radicale anti-economice de tipul „Green Deal” într-un moment în care China este în plină ofensivă de obţinere a dominaţiei globale aduce aminte de curentele pacifiste din perioada premergătoare izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în care regăsim nume de marcă, ca Bertrand Russell, care susţineau dezarmarea totală pe fondul înarmării masive a Germaniei hitleriste.

Există însă şi nori la orizont care întunecă acest „vis” despre care vorbeşte Timothy Garton Ash. „O altă constatare uimitoare în sondajul nostru: nu mai puţin de 53 la sută dintre tinerii europeni au mai multă încredere în statele autoritare decât în democraţii în gestiunea crizei Schimbărilor ClimaticeI.” Previzibil, el vede ameninţările la adresa democraţiilor liberale venind nu doar din partea lui Xi Jinping, ci şi din partea lui Donald Trump. E drept îl îngrijorează şi lipsa de solidaritate din interiorul Uniunii Europene sau mişcările populiste ca aceea a lui Matteo Salvini din Italia. Dar sigur, la fel de previzibil, nu face nicidecum trimitere la efectele destructive induse în societate şi la faliile identitare alimentate de curentele radicale neomarxiste care au ajuns să domine spaţiul academic şi intelectual occidental. Acesta este creuzetul academic, pentru care civilizaţia şi modelul de societate occidentale sunt toxice, în care s-au format cele 53 de procente dintre tineri care, deprimaţi, speraţi, de tot felul de scenarii climatice catastrofale emise în ultimii zeci de ani, dar care s-au dovedit complet eronate până acum, ajung să vadă salvarea în modelul autoritar de societate de tip chinezesc.