Şmecherie şi lume rea

La origine, lucrarea este o teză de doctorat realizată de Adrian Şchiop sub îndrumarea cunoscutului antropolog Vintilă Mihăilescu, căruia autorul îi adresează mulţumiri „fără număr” pentru sprijinul acordat. Consultând fişa biobibliografică a cărţii publicate în acest an la Editura Cartier (ediţia a doua), întrezărim o viaţă tumultuoasă. Absolvent al Universităţii din Cluj, Adrian Şchiop a urmat cursurile unui masterat în lingvistică la aceeaşi instituţie, după care a lucrat ca profesor şi ca jurnalist. În perioada de tranziţie dintre cele două profesii, el a fost zugrav în Noua Zeelandă. Afirmarea pe scena literară a fost dublată de un doctorat în manele, iar în acest an a intrat în circuitul cinematografelor româneşti filmul realizat după romanul Soldaţii. Poveste din Ferentari, apărut la Editura Polirom în urmă cu cinci ani.

Scrisă fluent, cu un condei care evocă mai degrabă un instinct de prozator decât un adept al stilului lucid şi rece dintr-o expunere ştiinţifică, cartea îl „prinde” pe cititor, în ciuda faptului că nu oricine împărtăşeşte entuziasmul taxonomic şi aplombul comentativ al autorului fascinat de poetica manelelor. Dincolo de accentele retorice entuziaste, pertinente rămân observaţiile notate cu intuiţie de lingvist şi detaliile alese cu fler de sociolog. Fără a furniza amănunte despre tipurile umane şi eşantioanele textuale discutate de Andrei Şchiop, spectacolul pe care îl pune în scenă cartea merită schiţat, fie şi pentru a semnala că o realitate privită la firul ierbii se dovedeşte, în anumite circumstanţe, mai pregnantă şi mai sugestivă decât o teorie doctă.

Nu devoalez conţinutul lucrării, ci vă invit, pe scurt, să evidenţiem câteva elemente din carte, alcătuind o suită de concordanţe între lumea ca de telenovelă a maneliştilor şi universul politic autohton.

Se cuvine, pentru început, să ne oprim la constatarea că universul de discurs al manelelor dezvăluie existenţa a trei registre afective: grav, ironic-ludic şi lamentativ. Nu ştim dacă Adrian Şchiop va fi citit excelenta carte a lui Ovidiu Papadima dedicată lui Anton Pann şi „cântecelor de lume” din folclorul Bucureştilor, dar, în tot cazul, putem aprecia că solemnitatea, ghiduşia şi lamentaţia s-au fixat de mai bine de două secole în arsenalul lăutăresc balcanic. Probabil că o cercetare cu un suflu mai pronunţat lingvistic, ar putea arăta că aceeaşi schemă se aplică şi discursului politic românesc. Dacă, pe teren politic, discursul grav şi responsabil a fost destructurat de trubadurii limbii de lemn, nu e mai puţin limpede că discursul ironic a decăzut în miştocăreala manelistă pe care o consumăm zilnic sub forma buletinelor de ştiri referitoare la un noian de aşa-zise dispute şi crize de natură politică. Din acest punct de vedere, între viaţa şi succesurile unui cantautor de manele şi zestrea lirică a lăutarilor din politică asemănările par mai plauzibile decât deosebirile. În plus, nu e greu de observat că nu prea există deosebiri de ton şi de stil între oftările „fără număr, fără număr” care se bucură pe youtube de aprecierea a milioane de privitori şi discursul lamentativ a cărui persistenţă demagogică e neîntreruptă în politica românească, din vremea lui Caragiale şi până în prezent.

În al doilea rând, rămâne prins de mintea cititorului amănuntul că tema şcolii lipseşte din lirica fină de manea. Eroii forjaţi lăutăreşte „nu valorizează superlativ şcoala – ei se mândresc că au şcoala vieţii, adică au experienţă de viaţă şi o capacitate de a descurca în jungla cotidiană superioară oamenilor cu carte. De altfel, tema şcolii lipseşte din manele – iar omul inteligent, pe care-l duce capul, e cel care ştie să facă bani” (p. 17-18). Nici liric, nici realmente, aşchia nu sare departe de trunchi. Dificultatea de a poza în om cu şcoală care ameninţă portretele unor figuri de la vârful vieţii publice de după 1950 nu face decât să accentueze atmosfera ca de manea în care se mişcă şi respiră eroii politicii dâmboviţene.

În al treilea rând, îndeamnă la reflecţii elogiul muzical al interlopului, prefigurat, după cum scrie Adrian Şchiop, de mitologia descurcăreţului sau a ştabului (p. 25). Nu e o mitologie, ci un ax al imaginarului infracţional, perfect ilustrat de vorba „ciordim, dar cu cap”. Personajul central al acestui ghem în care s-a lăsat înfăşurată mentalitatea colectivă e şmecherul – descurcăreţul, ştabul, bagabontul, faraonul, cel ce face, vorba cântecului, buzunare la sicriu, „Să vadă duşmanii bine/ Că-mi iau banii după mine”. Iar dacă scormonim după sinonimele şmecherilor din politică, regăsim cam acelaşi profil, dar ascuns în cuvinte cu iz medieval: beizadeaua, baronul, jupânul, mogulul.

Citind cartea lui Adrian Şchiop, aflăm cum e universul social al manelelor. Greşim, oare, când presupunem că tot aşa vor fi stând lucrurile şi în culisele scenei politice: şmecherie şi lume rea?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi