Tu ce faci când bacteriile?…

Cam aşa fac şi corecţii politic: tac asupra lucrurilor care nu convin, mângâie acolo unde trebuie să spună lucrurilor pe nume. Însă din când în când trebuie să tai şi în carne vie. Eludarea inconvenientelor nu aduce decât minciună, căci ne bucurăm înşelător ca de hainele inexistente ale împăratului – asta-i toată ideologia corectă politic.

*

La liceul Racoviţă era o profesoară de limba română, pe care o chema Gavrilescu, se zicea că era sora poetei Otilia Cazimir („botezată” aşa de Sadoveanu şi Ibrăileanu, dar pe ea o chema Gavrilescu; fata era elevă de liceu când a debutat şi Doamne fereşte să se fi aflat la şcoală). Această doamnă Gavrilescu de pe vremea studiilor mele de liceu nu a fost profesoara mea, deşi am avut patru profesoare de română în cei patru ani de liceu. De toate eram îndrăgostit, mai târziu dându-mi seama că, de fapt, eram îndrăgostit de literatura română, nu chiar de ele.

Dar să mă întorc la Doamna Gavrilescu, care nu mi-a fost profesoară, dar cu care am avut de a face într-o anumită situaţie. Ţinând seama că păstra numele de fată, presupun că era „fată bătrână” (sau poate era divorţată, nu ştiu). Dar ceva din Domnişoara Cucu din piesa lui Sebastian trebuie să fi avut, cum se va vedea din următoarea întâmplare.

Eram cu Gicu Cotrohol, prietenul meu şi colegul de clasă (toţi îi spuneam Cotro), în staţia de tramvai din Piaţa Unirii. Şi, ca orice adolescenţi zvăpăiaţi, vorbeam tare şi râdeam cam peste măsură, fără să ne pese de ceilalţi din staţie.Asta era toată „vina” noastră. Nu am observat-o pe Doamna Gavrilescu, care era şi ea în staţie. S-a apropiat încet de noi şi s-a uitat la numărul matricol de pe mâneca uniformei, evident ca să şi-l noteze.

Aici trebuie să fac o digresiune pentru cititorii mai tineri. Pe vremea aceea băieţii purtau obligatoriu o uniformă urâtă şi groaznic de călduroasă vara. Când era nouă mai arăta cum mai arăta, dar când se uza, era o stofă îngrozitor de urâtă şi umilitoare (cel puţin aşa o simţeam eu). Ei, bine, la această uniformă fiecare avea un număr matricol, cu care puteai fi rapid depistat, dacă făceai vreo boacănă. Fetele, care la vârsta aceea mai ales, voiau să fie cât mai frumoase, purtau şi ele o uniformă de lagăr, cu fusta obligatoriu sub genunchi, cu cordeluţa obligatorie şi câte şi mai câte prostii – vai de capul lor!

Doamna Gavrilescu-Cucu şi-o fi notat numerele noastre matricole, dar Cotro îmi zice după aia:

– N-are decât să-mi pună sare pe coadă, că acuma am alt număr matricol.

– La fel şi eu! am zis.

Şi am plecat râzând la Republica să vedem un film cu Louis de Funes şi să mai luăm o porţie de râs. Nu scăpam nici un Funes.

*

Cât îmi place să dau autografe! Cum se adună iubiţii cititori în jurul meu la lansări sau târguri de carte, nelăsându-mă pur şi simplu să respir: Vrem autografe! Vrem autografe! Cum îmi tresaltă inima când îi văd cum se îngrămădesc, precum clienţii la scarpe italiene, precum muştele în dosul calului, ca un buchet imens de flori pe mormânt. Cum îmi creşte pieptul atunci ca unui cocoş după ce-a călcat o găină, ca unui constipat întors victorios de la baie, ca laptele uitat pe foc, ca un lamborghini în trafic faţă de un logan, ca o chelie tratată cu soluţie Rogaine.

Îmi şi închipui cum bunul cititor va pune cartea cu autograful meu la loc de cinste: să înalţe piciorul şchiop al dormezei sau al vreunui dulăpior sau să astupe oala de smântână. Sau puteţi s-o daţi lui ăla micu ca să se joace când se satură de jucării, în acest scop oferindu-i şi nişte creioane colorate. O idee ar fi să păstraţi cartea cu sfinţenie, buşind-o în vreun scrin găurit de cari al bunicii sau aşezând-o în teancul cu cărţi pregătite pentru anticariat.

*

„Tu ce faci când bacteriile îţi afectează flora intestinală?” se spune, ca să ni se bage pe gât un medicament minune.

Totul e să se folosească cuvinte cât mai sucite, mai necunoscute, mai păsăreşti, care să impesioneze, de pildă, „flora intestinală”. E ca şi cum într-un ţinut paradisiac, plin de o floră luxuriantă, vin nenorocitele astea de bacterii ca nişte terorişti feroci, care ne strică metabolismul cum se cade al civilizaţiei noastre ireproşabile, perfecte.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist