Tudorel Toader, mai mult avocat decât ministru

Peste câteva zile se vor fi împlinit cinci luni de când dl Tudorel Toader va isprăvi un an de mandat la ministerul Justiţiei. A fost o perioadă în care rectorul suspendat al celei mai vechi universităţi din ţară ne-a adus la cunoştinţă că avem o justiţie despre care „unii spun că e bună, iar alţii că e rea”. Ne-a mai dezvăluit dl ministru că avem puşcării care pentru cei care le populează sunt rele, că avem un abuz în serviciu care e rău. Că avem procurori sau judecători care sunt răi şi care aplică, în ciuda inculpaţilor sau politicienilor (termenele tind să devină sinonime), o legislaţie care, evident, este rea. Am mai aflat, în tot acest timp, că justiţia, ţara, statul paralel, ambasadele, Europa, SUA, toţi sunt răi cu infractorii sau cu prezumtivii infractori.

Multă răutate pare să fi identificat în societatea românească dl ministru în timpul petrecut în biroul de la Guvern, sau în avioanele care l-au dus prin toate colţurile lumii, în ultimul an şi jumătate. Printr-o abordare profund imorală de victimizare a borfaşilor, dl Toader a întors balanţa justiţiei cu susul în jos şi i-a plasat, pentru prima dată în istoria post-decembristă, pe acuzaţi în postura de victime. Deţinuţii au devenit martiri pentru simplu fapt că îşi execută pedepsele în condiţii proaste, despre care politicienii ştiu de 28 de ani, dar de care nu le-a păsat niciodată. Politicienii condamnaţi pentru corupţie sunt etichetaţi cu sintagme de genul „victime politice” şi folosiţi ca argumente în sprijinirea tezei privind funcţionarea ascunsă a „statului paralel”. Cei achitaţi sunt plânşi cu lacrimi de crocodil la televizor, unde sunt prezentaţi exclusiv ca dovezi de malpraxis sau abuz din partea procurorilor.  Discuţiile pe marginea achitărilor sunt unilaterale în acest sens, ignorând dezincriminările legislative din timpul procesului şi faptul că un procent rezonabil este firesc într-o justiţie funcţională.  

Oricât am scormoni în memorie, ne este imposibil să identificăm un discurs public al ministrului Justiţiei referitor la victimele autentice din procesele penale. O frântură dintr-o declaraţie de presă, o idee dintr-o emisiune televizată, un pasaj dintr-o comunicare scrisă. Nimic. Toată energia domniei sale a fost canalizată pe drepturile celor acuzaţi de fapte penale sau ale celor condamnaţi

De pildă, în România, legislaţia nu permite unui procuror să ceară arestarea unui soţ bătăuş care încalcă un ordin de protecţie. Ştiaţi asta? Chiar dacă încalcă hotărârea judecătorească de nouă ori, cum s-a întâmplat, recent, într-un sat din Iaşi unde bărbatul s-a plictisit să tot fie ridicat de poliţie şi eliberat şi, în cele din urmă, şi-a bătut măr soţia.
Raportat la marile cazuri penale care trec de filtrul media înspre populaţie, un astfel de caz poate părea o bagatelă. Nu e. Mai ales pentru victimele pe care statul şi justiţia, uneori, nu sunt în stare să le protejeze. Şi care pot fi bătute sau omorâte, cum s-a mai întâmplat, de altfel, în ultimii ani.

Ministrul Tudorel Toader pare să se fi rătăcit pe cărările Justiţiei. De grija presupuselor abuzuri la adresa infractorilor, el nu mai vede victimele. El pare a fi mai mult avocat decât ministru, un avocat, chipurile, al celor  circa 23.000 de indivizi îmbrăcaţi zeghe. Pe care l-au angajat însă şi îl plătesc câţiva îmbrăcaţi în costume.