Caută 
1 MIN
Noţiunea de proprietate intelectuală pare multora „depăşită”. Universităţile ar fi trebuit să contracareze acest laxism şi să instituie norme care să garanteze practici corecte şi să sancţioneze drastic tentativele de furt. Miniştrii Educaţiei din ultimii ani n-au dorit aceste norme, doamna ministru ce conduce astăzi învăţământul românesc e un personaj şters şi, după toate aparenţele, obedient, Consiliul Rectorilor îşi vede de ale lui, grija cea mare fiind ca rectorii să poată avea mandate în număr nelimitat. În aceste condiţii, a vorbi de un proiect de anvergură numit „România educată” e o glumă proastă.
Deşi a ajuns pe culmile penibilului, povestea tezei lui Lucian Bode continuă. Ministrul de Interne dă dovadă de un tupeu incredibil, tupeu care l-a ajutat cu siguranţă şi să se cocoaţe la vârful ierarhiei politice. Oare pe cine vrea să prostească Bode? Îi poate păcăli doar pe cei care habar nu au ce înseamnă o lucrare ştiinţifică şi care nu înţeleg gravitatea plagiatului. Şmecheria cea mai grosolană (folosită, printre alţii, şi de Ponta) este să pretinzi că altele erau regulile citării atunci când doctorandul şi-a redactat lucrarea. Nici vorbă: plagiatul este condamnat ca practică de multă vreme atât în comunitatea universitară, cât şi în orice formă de activitate ce presupune respectarea drepturilor de autor. Pot exista variaţiuni şi modificări în ce priveşte dispunerea notelor de subsol, însă transcrierea de fraze, pasaje, pagini din diferite surse fără a avertiza că e vorba de o transcriere înseamnă plagiat ordinar. Adică furt. Discuţiile recente despre procentajul de similitudini ce poate fi admis într-o teză de doctorat n-au făcut decât să semene confuzie şi să ofere împricinaţilor iluzia că au nişte portiţe de scăpare.
Plagiatorul, când ocupă poziţii politice importante, încearcă o altă stratagemă: deplasarea chestiunii în plan juridic. El mizează pe complicitatea unui judecător dispus să încalce legea pentru a-l satisface pe politician. Cazul Ciucă e în cel mai înalt grad scandalos din acest punct de vedere, iar „argumentul” invocat de instanţă e de-a dreptul rizibil: o procedură judiciară ar fi fragilizat, chipurile, statutul primului ministru şi, implicit, al ţării. Încurajat de succesul şefului său, Bode aplică o strategie asemănătoare, invocând de data aceasta nişte vicii de procedură ce face imposibilă examinarea tezei sale de o altă instanţă ştiinţifică. Cine îl sfătuieşte (nişte avocaţi, neîndoielnic), îl sfătuieşte bine: reglementările din ultima vreme au fost toate cu dedicaţie pentru plagiatori şi fac practic imposibilă retragerea titlului de doctor. S-a lucrat cu mult sârg în acest sens, printr-o acţiune conjugată a legiuitorului şi a miniştrilor Educaţiei care au consimţit la această parodie jalnică. Invocând legislaţia, Bode are – din nou! – tupeul să facă pe ofensatul şi să avertizeze că ceea ce i se întâmplă ar putea avea consecinţe nefaste pentru mediul academic. Altfel spus: un verdict de plagiat aplicat tezei sale ar crea un precedent periculos! Ca să vezi! Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, Bode ne serveşte un alt „argument” măciucă: Universitatea nu are competenţă să dea un verdict de plagiat întrucât el nu aparţine comunităţii universitare, ci comunităţii… electricienilor!
Situaţia e, oricum, destul de complicată, pentru că nici Universitatea din Cluj nu a spus limpede că teza lui Bode e plagiată şi inacceptabilă ca atare. E o lucrare „profund viciată”, a zis comisia de etică, formulare plastică, dar oarecum neobişnuită, mai ales că „doctorului” i se recomandă să corecteze ceea ce e de corectat (!), iar editurii care a publicat cartea să o retragă din librării (în ipoteza că a ajuns vreodată acolo). Recomandarea pentru editură e pur platonică (Universitatea nu are căderea să ceară acest lucru), iar ideea refacerii părţilor defecte (= plagiate) ale tezei e pur şi simplu năstruşnică: îndrăznesc să presupun că e o premieră pe plan mondial.
Plagiatul nu e un fenomen specific doar unei anumite zone: el se practică astăzi pe scară largă, în şcoală (elevilor li se cere să scrie „eseuri” pe care ei le copie de pe internet), în presă (ziariştii copie fără scrupule materiale ale unor agenţii de presă ori transcriu fişe de pe Wikipedia, fără să facă minime verificări şi fără să aducă nişte completări utile) etc. Noţiunea de proprietate intelectuală pare multora „depăşită”. Universităţile ar fi trebuit să contracareze acest laxism şi să instituie norme care să garanteze practici corecte şi să sancţioneze drastic tentativele de furt. Miniştrii Educaţiei din ultimii ani n-au dorit aceste norme, doamna ministru ce conduce astăzi învăţământul românesc e un personaj şters şi, după toate aparenţele, obedient, Consiliul Rectorilor îşi vede de ale lui, grija cea mare fiind ca rectorii să poată avea mandate în număr nelimitat. În aceste condiţii, a vorbi de un proiect de anvergură numit „România educată” e o glumă proastă.
Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor
