Un crochiu despre imperiile coloniale occidentale

În preajma Revoluției franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Imperiul francez deținea aproximativ 800.000 de sclavi în coloniile sale, cu puțin peste cei 670.000 din cele 13 state americane (înființate de britanici la începutul secolului al XVII-lea) în 1789. Pe măsură ce Revoluția franceză căpăta anvergură, o serie de măsuri au fost aplicate radical, printre care emanciparea rolului femeii în societate, abolirea sclaviei sau libertatea presei. Însă, consecința neintenționată a acestui eveniment istoric a fost apariția unei forme de dictatură totalitară modernă, prima de acest fel, precum și funcționarea Comitetului de Siguranță Publică sub conducerea lui Maximilien Robespierre (1793). Printre altele, lovitura de stat aplicată de Napoleon în 1799 a reinstaurat sclavia și a anulat noile drepturi obținute de femei, definind conceptul de „ordine socială” ca o respingere a ideii de egalitate și libertate.

Celebrul istoric al economiei olandez, Jan de Vries (1943-), a estimat că între 1580 și 1795, din cei aproximativ 2 milioane de europeni care au făcut călătorii comerciale în Asia, doar circa 920.000 au supraviețuit, ceea ce este echivalent cu o rată de mortalitate de 54%! Astfel, pentru fiecare 4,7 tone de mărfuri aduse din Asia, companiile din Europa au sacrificat 1 om! Dacă punem la socoteală populațiile indigene care au suferit de pe urma bolilor pe care europenii le-au răspândit sau crimele săvărșite de către aceștia, am avea un tablou complet al ideii de colonialism primitiv și barbar în numele banului și al puterii. În plus, lipsa igienei de bază pe nave dovedește cât de puțin se cunoștea în materie de geografie, navigație și anatomie. Această corelație, ulterior relație cauzală, a fost cunoscută publicului larg abia în 1752 prin intermediul cercetărilor întreprinse de medicul scoțian John Pringle (1707-1782). În 1747, un alt medic scoțian, James Lind (1716-1794), a descoperit rolul benefic al citricelor în tratarea scorbutului. Majoritatea navelor, până în secolul al XVIII-lea, angajau un bărbier și pe post de asistent medical sau medic, putând dispune, la nevoie, doar de seringa de clismă și scobitoarea de dinți! Să nu uităm însă cât de mult contează ideile și teoriile cunoașterii în schimbarea viziunii despre om. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, medicina se baza orbește pe observațiile medicului grec din secolul al II-lea, Galen (129-216), neexistând vreo abordare raționalistă a bolilor! Mai mult, disecția pe corpuri umane în scopuri științifice a fost interzisă de papalitate până aproape de începutul secolului al XVI-lea. Aceste aventuri maritime cu galioane Manila au fost lansate cu aproximativ trei decenii înainte de nașterea lui Descartes, cel care avea să schimbe decisiv percepția legată de experiment și cu 100 de ani înainte ca omul de știință britanic Robert Boyle (1627-1691) să lanseze pentru prima oară în 1665 termenul de „celulă”. Astfel, în toată această perioadă de beznă din punct de vedere al cunoștințelor medicale, s-a constatat că navele erau supradimensionate cu personal pentru că se știa dinainte că orice aventură temerară presupunea pierderi umane inevitabile.

Adam Smith era conștient că expansiunea imperiului britanic s-a făcut de multe ori agresiv și imoral, însă aceste efecte negative puteau fi compensate și depășite de capacitatea universală de a face schimb și a disemina cunoștințe prin intermediul comerțului liber. Însă, în secolul al XVIII-lea, Marea Britanie stimula acest schimb de know-how în interiorul granițelor sale, însă nu și în colonii, proprietatea intelectuală practic neexistând acolo. Așa s-a întâmplat în America, englezii interzicând producția de bare de fier pentru a împiedica o eventuală cursă de înarmare a americanilor. La fel în India, acolo unde s-a blocat industria de arme internă și a fost interzis accesul la cunoștințele în materie britanice, ceea ce a generat dependența întregii regiuni a Asiei de Sud de armele britanice. Consecința acestor monopoluri a fost că activitatea industrială a Marii Britanii a început să duduie.

După aproape trei secole de comerț transatlantic cu sclavi, Imperiul britanic a renunțat definitiv la acesta la începutul secolului al XIX-lea, iar abolirea sclaviei în majoritatea sateliților s-a petrecut abia prin 1834, nu prin vărsare de sânge precum în alte cazuri, ci printr-o lege parlamentară. Această mișcare antisclavie a fost văzută de mulți drept o așa-zisă dovadă a excepționalismului britanic, un soi de restitutio in integrum. Era considerată o mare șansă acordată celor care fuseseră oprimați și exploatați de a fi liberi să se mântuiască. Până la acest moment, această barieră impusă era considerată un mare păcat. De asemenea, interesul pentru antisclavagism a crescut în secolul al XVIII-lea. Quakerii britanici și alți protestanți din sânul și din afara Bisericii Anglicane vedeau sclavia drept o piedică împotriva evanghelizării și construirii unei identități religioase unitare. În plus, iluminiștii britanici considerau complet nepotrivit ca o asemenea barbarie să fie asociată cu imaginea unui imperiu atotputernic și civilizator. Revoluția haitiană împotriva imperiului colonial francez (1791-1804) a reprezentat declanșatorul care a desăvârșit o schimbare radicală: tranziția către abolirea acestui status quo și apariția unei noi orânduieli instituționale. Extrem de interesant este faptul că antisclavagismul a fost foarte popular în Marea Britanie, deși aceasta își datora o parte din prosperitatea și influența dobândite în epocă tocmai sclaviei. Asistăm la un lucru aparent fără sens: Imperiul a încurajat mișcarea antisclavagistă deoarece grandoarea dobândită îl obliga să-și reconsidere perspectiva medievală, devenită învechită și disonantă cu noul statut global. Renunțarea la sclavie în 1807, în timpul războiului cu Franța napoleoniană, a determinat Metropola londoneză să reformeze mulți sateliți, precum cei din Caraibe. Retorica antisclavagistă a constituit elementul decoagulare între capitalism și moralitate. Emanciparea prin eliberarea de coerciție era un experiment nemaiîntâlnit în decursul istoriei, care a redat demnitatea eticii muncii prin intermediul conceptului de ucenicie. Cu toate acestea, deși Marea Britanie își dorea forță de muncă ieftină și productivă din colonii, cel puțin în industria bumbacului, ea a continuat să depindă de importul din America. Acolo, bumbacul era produs și livrat cu ajutorul muncitorilor de culoare înrobiți. Ea a eșuat în dezideratul său antisclavagist și abia după Războiul Civil American, a putut să scape de dependența de bumbacul american. La un moment dat, aproape unul din cinci britanici depindea de bumbacul american. Boicotarea acestei surse de materii prime ar fi avut consecințe economice nefaste pentru Marea Britanie.

Alte voci consideră că în secolul al XIX-lea a apărut acest curent antisclavagist exclusiv din direcția noilor realități comerciale care au contribuit esențial. Prin intermediul comerțului liber, a apărut un nou model de imperialism. Infrastructura creată de imperiile coloniale către Asia sau America au fost permeabile pentru toți cei care dispuneau de resursele necesare pentru a se înhăma la această călătorie. Toate aceste realități au împins lumea către o globalizarea economiei mondiale care, la rândul ei, nu a făcut altceva decât să genereze o specializarea imperialiștilor.

INIMA SUS!