Un epilog la o ceartă

Sărbătoarea Învierii Domnului de anul acesta a fost una plină de zarvă. Domnii Adrian Papahagi şi Teodor Baconschi şi-au ridicat ţara în cap propunând spre discuţie în Sfântului Sinod ca data Paştilor să fie calculată, precum data Crăciunului, după calendarul „cel nou”, împreună cu creştinătatea apuseană. Am semnat şi eu acea „petiţie” şi am făcut-o cu mare bucurie şi mândrie. Nu mi-am închipuit însă că ar fi putut să urmeze încleştarea care a fost. Toţi au ieşit ciufuliţi din cearta naţională pe care a stârnit-o această iniţiativă.

Cum era de aşteptat, discursul ştiinţific, astronomico-matematic nu a contat. Cifre multe, poezie puţină. Nu merge. În schimb, celelalte „argumente” au ocupat rapid scena. Câteva observaţii aş vrea să fac.

Pe de o parte, se remarcă severa împărţire a frontului: intelectualii de-o parte, tradiţionaliştii (creştinii!) de cealaltă. Fără nuanţe şi puncte de intersecţie. Or, ce poate fi mai fals? „Semnatarii” ştiu, mai toţi, că cea de pe urmă culme a gândirii este aceea de a medita, cu bucurie şi smerenie, asupra transcendenţei; de cealaltă parte, creştinismul cunoaşte, în toată istoria lui, momente speculative inegalabile, săvârşite de mari învăţaţi ai vremii. Opoziţia invocată de-a lungul bătăliei este falsă şi născătoare de sofisme.

Pe de altă parte, lipsa de sensibilitate şi cuvântul ascuţit, nemilos au luat locul taifasului calm şi binevoitor. Tulburarea produsă în Biserică este reală şi întristătoare, însă nu datorită problemei ridicate, ci datorită neştiinţei noastre de a ne vedea aproapele în lumina Evangheliei. Primul gând pe care am ajuns să îl avem este că celălalt ne vrea răul, fiind condus doar de interese vrăjmaşe şi intenţii războinice. De aceea, calcularea datei Paştilor a fost repede confiscată într-un joc politic, într-o miză a războiului din Ucraina, mai mult, a celui global, care se poartă în subterane. Discuţia calmă şi roditoare a fost cu neputinţă deoarece, înainte de a fi deschis dialogul, se „ştia”: „intelectualii” sunt soroşişti, „creştinii” sunt putinişti. Iarăşi, o uluitor de strâmbă reducţie, folosită de ambele tabere. Faptul că războiul de lângă noi a ajuns să se ducă şi în curtea bisericii, învrăjbind ierarhi şi comunităţi, este o povară şi o tulburare pe care, după câte se vede, nimeni nu este de-ajuns de vrednic să le spulbere. 

Ceea ce a lipsit din toată zarva a fost vocaţia prieteniei: aceea despre care vechii greci spuneau că se înrudeşte cu virtutea adevărată şi care, pentru un creştin, nu poate fi decât personală. Etichetele, zeflemeaua şi blestemul, ideologia şi falsul spirit comunitar au făcut să dispară identităţile concrete. Regimentele au luat locul persoanelor. Marile proiecte culturale şi istorice au redus la tăcere vieţile individuale, iar ideile au înlocuit chipurile. Şi astfel, lupta care s-a dat a scos tot ceea ce era mai urât (mai superficial, adică) din fiecare participant. Cred că cel mai puternic argument care ar fi putut intra în discuţie (şi nu a intrat decât parţial) ar fi fost acela că prieteni aflaţi în colţuri străine ale creştinătăţii îşi doresc să se bucure împreună de Învierea Domnului, izvorul comun al vieţii lor lăuntrice. Imaginea miraculoasă a Papei Ioan Paul al II-lea şi a Patriarhului Teoctist îmbrăţişându-se cu bucurie pare foarte îndepărtată; la fel, şi prietenia adâncă dintre Patriarhul Athenagoras şi Papa Ioan al XXIII-lea. Asta pentru că atât ecumeniştii „intelectuali”, cât şi anti-ecumeniştii „tradiţionalişti” aleg să se dea de ceasul morţii după principii şi năzuinţe epocale, în loc să fie atenţi la vieţile celor din preajma lor. Aici, în această lume mică, bucuria Învierii se împărtăşeşte împreună cu celălalt, indiferent de dată sau de loc. Şi toţi, ortodocşi, catolici şi protestanţi, pot să sărbătorească, să vorbească şi să cadă chiar uneori de acord (alteori, evident, nu) cu privire la taina cea nepătrunsă a cerului care îi cuprinde pe toţi. 

Rămâne să aşteptăm cu răbdare hotărârea Sfântului Sinod. Unii dintre noi, cu speranţa că ea va fi atentă mai degrabă la prieteniile decât la nepotrivirile noastre.