Valori, performanţe, creativitate (II): George Enescu azi

Există compozitori, interpreţi emblematici pentru istoria fenomenului sonor cult românesc, ce susţin una dintre ipostaze. Cunoaşterea acestui joc al contrariilor poate contribui la înţelegerea şi aprecierea specificului muzicii lui Enescu.

Am aflat cu toţii din clasele primare că Lae Chioru a atins prima coardă sensibilă a copilului de câţiva ani Jurjac Enescu, stimulându-i dorinţa de a cânta la o vioară adevărată. Aproape tot ce a ascultat în Liveniul natal până la vârsta de 7 ani au fost melodii lirice şi de joc în stil lăutăresc, studiile urmate la Viena (1888-1894) şi Paris (1895-1899) expunându-l intens, creator, profesional şi afectiv, culturii muzicale academice vest-europene cristalizată până la graniţa tinereţii sale. Revenirile scurte în Liveniul şi Mihăileniul părinţilor au însemnat pentru el momente de odihnă, de creaţie în limbaj vest-european, opus-uri comentate riguros, apreciate la superlativ de cei mai importanţi compozitori şi muzicologi. Studiul partiturilor, audiţia atentă a lucrărilor sale camerale, simfonice şi de operă demonstrează limpede că Enescu şi-a însuşit modalităţile culturii componistice neobaroce, clasic-romantice germane (instaurate de Bach, Beethoven, Wagner, Brahms) şi franceze (impuse de Hector Berlioz, César Franck, Gabriel Fauré, printre alţii). Dacă luăm în discuţie numai muzica sa pentru voce şi pian, opus-ul cel mai cunoscut fiind ciclul de „Şapte cântece pe versuri de Clément Marot”, spiritul muzicii franceze este limpede

Recenta aniversare, în 2021, a 140 de ani de la naşterea compozitorilor George Enescu şi Béla Bartók, nu avea cum să nu stimuleze şi gândul situării lor în relaţie cu folclorul. Amândoi şi-au avut originea în Estul Europei, amândoi au trăit epoca de început a intrării tradiţiei arhaice în universul creaţiei academice moderne vest-europene din prima jumătate a secolului trecut. Afirmaţia hotărâtă a compozitorului, profesorului, dirijorului şi pianistului român Sabin Păutza poate contraria, poate stârni comentarii critice:

„Enescu este al lor, al francezilor. De ce să nu recunoaștem? Și totuși, noi nu îl apreciem pe Enescu pentru muzica pe care o considerăm românească. Fiindcă, în afară de Rapsodii, nu te supăra, este Georges Enesco! Enescu a scris muzică franțuzească, a studiat la Berlin și la Paris, însă a fost compozitor francez. Sunt ecouri de muzică românească, dar ascultă-l pe Bartók, și ai să vezi că este de 10 ori mai român decât Enescu. Bartók a știut tot ce s-a întâmplat în ultimii 2000 de ani în Transilvania, a asimilat tot ce s-a putut asimila, nici un compozitor din lumea asta nu a știut mai multă muzică românească decât Bartók, și vezi cum o folosește! Din acest punct de vedere, Bartók este cel mai mare compozitor român. Știu că o să-mi fac dușmani și pe români, și pe unguri, pentru că am spus asta, dar ascultați muzica lui și vedeți cum a prelucrat folclorul românesc.”¹

Convingerea lui Sabin Păutza poate fi argumentată prin îndelungata activitate a lui Béla Bartók de etnomuzicolog, cercetând riguros pe teren tradiţia muzicală din Banat şi Transilvania prin înregistrarea pe cilindri de fonograf a melodiilor în cele mai îndepărtate cătune, cântate de ţărani cu vârste diferite, prin notarea lor exactă pe portative (muzică şi versuri), prin studiile de muzicologie, conferinţele susţinute în România, Germania, Austria, prin culegerile de cântece tradiţionale româneşti publicate în mai multe ţări. Pasiunea lui Bartók pentru folclorul arhaic nu s-a manifestat doar în relaţie cu ţinuturile româneşti – înregistrările, studiile, culegerile pe care le-a efectuat având ca subiect tradiţiile muzicale slovace, sârbeşti, bulgăreşti, orientale. De altfel, credinţa lui în valoarea excepţională a tradiţiei muzicale arhaice, ţărăneşti, nu în tradiţia lăutărească, i-a adus, la confluenţa secolelor XIX-XX opoziţia societăţii muzicale maghiare, care aprecia repertoriul popular modificat de lăutari în funcţie de cerinţele clienţilor care îi angajau.

Este adevărat, George Enescu nu a efectuat culegeri de folclor, a fost sensibil la muzica lăutărească autentică – dovezi de necontestat fiind cele două Rapsodii, Sonata a III-a pentru pian și vioară, pe care a subintitulat-o „în caracter popular românesc”. Sunt doar două exemple. În schimb, extraordinara intuiție l-a ajutat să extragă din melodica, din tipul de cânt tradițional cele mai profunde, mai autentice reflexe. Totul convertit în lucrări camerale și simfonice într-o țesătură muzicală complexă, elevată. Cealaltă pledoarie, pentru luminarea caracterului românesc al muzicii lui Enescu, aparține dirijorului Cristian Mandeal, interpret de excepțională valoare al opus-urilor simfonice, al Suitelor, al operei „Oedip”.

„Eu cred că la Enescu trebuie mers puțin mai departe decât a-l europeniza, în sensul de a-l aplatiza, de a-l alinia unor limbaje europene contemporane lui. Enescu, pentru a deveni universal, trebuie să devină, invers, extrem de național. Pentru mine, «Oedip» este o muzică profund românească în marea majoritate a momentelor sale. […] Este acel fond tracic, preistoric, pre-român de care Enescu a fost, involuntar, foarte atras. De ce interpreții străini reușesc și nu reușesc cu Enescu? Pentru că nu înțeleg, nu preiau ceva foarte specific acestui popor. De ce Enescu este veșnic comparat cu contemporanii săi, i se văd întotdeauna influențele: wagneriene, franțuzești, Fauré, Debussy, Ravel, Richard Strauss în orchestrație? În afară de faptul că este Enescu. […] Orchestrația lui Enescu se apropie foarte mult de a lui Richard Strauss și Mahler, dar esența lui muzicală este românească. Nu orchestrația asigură autenticitatea sau originalitatea unui compozitor, ci fenomenul unic de comunicare, de proveniență, de culoare personală a muzicii.”²

Receptarea creației lui George Enescu în România, în lume, depinde și de factori, extramuzicali, ce vor fi luminați pe parcursul însemnărilor viitoare.  

¹ Radio Trinitas, emisiunea Civilizaţia Muzicii, realizator Alex Vasiliu, decembrie 2011

² Alex Vasiliu, convorbire cu Cristian Mandeal, iunie 2022.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor