Vechi şi nou în politica franceză

M-a bătut la un moment dat gândul să reiau aici unul din articolele pe care le-am scris în urmă cu douăzeci de ani, când comentam alegerile prezidenţiale din Franţa, cu confruntarea, în turul doi, dintre Jacques Chirac şi Jean-Marie Le Pen, cel care îl devansase în primul tur – imensă surpriză – pe socialistul Lionel Jospin. Campania dintre cele două tururi, pe care am avut şansa să o urmăresc „pe viu”, a fost un regal: apeluri vibrante, mitinguri, manifestaţii uriaşe, lozinci ingenioase – totul „pentru a pune stavilă extremei drepte” („faire barrage à l’extrême droite”). Artişti, cineaşti, scriitori etc. avertizau că, dacă va câştiga Le Pen, ei vor alege, cu durere în suflet, dar demni, exilul. Ai fi zis că Franţa trece printr-o teribilă încercare, că destinul ei e pe muchie de cuţit. Da’ de unde: aşa cum prevăzuseră institutele de sondaj şi cum anunţaseră oamenii cu scaun la cap, Chirac a obţinut o victorie fără drept de apel.

N-aş fi amintit de alegerile din 2002 dacă povestea nu s-ar fi repetat peste ani, cu Marine, fiica lui Jean-Marie Le Pen, în rol negativ. Şi s-a repetat nu o dată, ci de două ori consecutiv, în 2017 şi 2022. Campania de acum are, fatalmente, unele asemănări cu campania de acum două decenii: mai mulţi sportivi celebri, spre exemplu, au semnat un apel chemând la vigilenţă şi la un vot masiv anti-Le Pen. Dar peisajul politic al Franţei de astăzi este complet schimbat; aş zice chiar că el pare pur şi simplu devastat, ca un oraş după un cutremur puternic.

În primul rând, sloganul „să punem stavilă extremei drepte” ar fi trebuit modificat: corect ar fi fost, de data aceasta, „să punem stavilă extremelor”. Pentru că, fapt în cel mai înalt grad şocant, peste 50% dintre alegători au votat pentru extreme, dreapta sau stânga, pentru Le Pen, Zemmour, Mélenchon, pentru candidatul comunist şi candidaţii troţkişti. Programul lui Jean-Luc Mélenchon este catastrofal, dacă ar fi aplicat ar ruina economia Franţei plus că avem a face cu un contestatar vehement al unităţii europene şi al tradiţiilor culturale occidentale. Cu câteva zile înaintea turului întâi, 800 (opt sute) de universitari au semnat un apel în favoarea lui Mélenchon, ceea ce ne dă un indiciu asupra influenţei extremei stângi în mediile academice franceze. De partea cealaltă, atât Marine Le Pen, cât şi Eric Zemmour nu s-au putut delimita de eticheta „admiratori ai lui Putin”. Scorul lui Zemmour a fost modest, dar să nu uităm că el e un nou venit în politică şi că n-a avut, precum ceilalţi, un partid puternic în spate. Marine Le Pen şi-a mai moderat discursul şi a obţinut mai ales voturile celor cu venituri mai mici şi care nu mai au încredere în reformele guvernamentale. Mélenchon a obţinut scoruri foarte mari în periferia pariziană şi nu numai în zonele „proletare”, ci şi în locuri unde până acum dreapta republicană domina autoritar.

Chiar dacă unii se mai agită şi vor să creeze un suspans artificial, nu cred că victoria lui Macron poate fi ameninţată în vreun fel. Altele sunt problemele grave pe care le generează aceste alegeri. Dacă tendinţa se confirmă, vom asista curând la dispariţia partidelor tradiţionale ale stângii şi ale dreptei, socialiştii şi republicanii. Anne Hidalgo, cu o prestaţie dezastruoasă ca primar al Parisului, a semnat actul de deces al Partidului Socialist. Valérie Pécrese, deşi se achită onorabil de mandatul de preşedinte al consiliului regional din Île-de-France, a făcut o campanie slabă şi a dus pe marginea prăpastiei dreapta republicană. Mai mulţi comentatori dau ca sigură dispariţia acestor două partide şi consideră că peisajul politic francez va avea în viitor trei poli – un pol al stângii radicale, un pol centrist („liberal”) şi un pol naţional-identitar.

Nu încape îndoială că Emmanuel Macron poate revendica titlul de gropar al partidelor tradiţionale. Fost socialist, atunci când s-a decis să atace vârful puterii, el a creat din nimic o mişcare (La République en Marche) pe care a transformat-o, tot peste noapte, în partid, cu care a câştigat şi preşedinţia şi legislativele: toate astea în decurs, practic, de un an. În partidul său au venit „transfugi” de la alte partide, şi de la socialişti, şi de la republicani. Ideologic, şi Macron, şi partidul său sunt socotiţi a fi „de centru”, dar asta nu ne lămureşte mai deloc. Foarte abil, inteligent, cultivat, Macron stârneşte antipatii tenace, i se reproşează aroganţa şi lipsa de sinceritate. Bilanţul primului său mandat are multe semne de întrebare şi e legitim să ne îndoim că va reuşi să realizeze în al doilea mandat ceea ce n-a dus la capăt în primul. N-a făcut deloc campanie până acum, s-a lăsat acaparat de problema Ucrainei şi a avut nenumărate lungi convorbiri cu Putin, după toate semnele fără nici un efect. Îşi îngrijeşte apariţiile publice, îi plac ceremoniile oficiale, adoptă o ţinută marţială, ai spune că a fost pregătit de mic să devină preşedinte.

Şi e drept că, până în momentul de faţă, nimic nu pare să-i fi contrariat vocaţia şi destinul.