Viaţa bate filmul (şi) în ştiinţa economică!

Cu toate acestea, într-un articol dens şi bine scris, Mark Buchanan analizează relaţia dintre economie, ideologie şi putere, plecând de la descrierea unei ficţiuni a scriitorului austriac Marc Elsberg (1967-). Acesta din urmă, inspirat de oameni de ştiinţă, precum Ole Peters de la London Mathematical Laboratory şi nobeliatul in fizică Murray Gell-Mann (1929-2019) de la Santa Fe Institute din New Mexico, face referire la posibilitatea ca un nou mod de a gândi şi privi economia să deranjeze establishment-ul şi, astfel, să genereze reacţii virulente din partea acestuia. Pentru că tot ceea ce ştim şi învăţăm despre economie modernă este considerat funciarmente eronat, Buchanan aduce în prim plan o paradigmă inovativă, „economia ergodicităţii” (ergodicity economics).

Autorul invocă un grup de cercetători marginali condus de Ole Peters care şi-au propus să rescrie complet legile economiei. Se ştie că punctul de plecare în economia modernă este teoria utilităţii aşteptate, cea care explică modalitatea de luare a deciziilor umane prin apelul la analiza cost-beneficiu. Dacă un individ are de făcut alegeri, spre pildă, între investiţii imobiliare, la bursă sau în criptomonede, el va lua acea decizie raţională care îi va aduce cel mai mare câştig sau randament. Însă, din perspectiva ergodicităţii, timpul este suspendat din analiză, ceea ce înseamnă că raţionamentul devine complet fals în a înţelege corect realitatea şi de a lua decizii înţelepte. Conform lui Buchanan, „geniul seducător al conceptului de probabilitate constă în faptul că înlătură acest aspect istoric, imaginându-şi lumea divizându-se cu probabilităţi specifice în universuri paralele, un lucru întâmplându-se în fiecare dintre ele. Valoarea aşteptată nu provine dintr-o medie calculată în timp, ci dintr-o medie calculată în baza a diferite rezultate posibile considerate în afara timpului. Procedând astfel, se simplifică problema – dar, de fapt, rezolvă o problemă care este fundamental diferită de problema reală de a acţiona cu înţelepciune de-a lungul timpului într-o lume incertă”.

Paradigma „economiei ergodicităţii” nu a fost primită cu entuziasm de mediul academic, fiind criticabilă de mulţi economişti, printre care profesorul Benjamin Golub de la Universitatea Harvard. Printre extrem de puţinii susţinători se numără Nassim Taleb, autorul celebrei „Lebede negre” şi o serie de finanţişti cu reputaţie internaţională, precum Michael Mauboussin de la Credit Suisse sau Rick Bookstaber de la Bridgewater.

Într-un eseu percutant, economistul John Rapley de la Universitatea Cambridge aduce în discuţie un subiect destul de des întâlnit în mass-media, anume despre cât de ştiinţifică este analiza pe care o fac economiştii în genere. Este invocată pretenţia acestora de a fi consideraţi oameni de ştiinţă, însă unii dintre ei preferă concluzia în locul analizei atente a datelor şi a investigaţiei scrupuloase. Nu e de mirare că Adam Smith, un filosof moral, este considerat părintele economiei. Încercarea de a o transforma în ştiinţă a durat până spre finalul secolului al XIX-lea, când a găsit în fizică suportul pentru a fi considerată aşa. Spre pildă, Alfred Marshall (1842-1924), cu a sa revoluţie marginalistă şi teorie a echilibrului parţial, a adoptat o viziune despre lume şi ordine a universului împrumutată din fizică, considerând-o extrem de solidă pentru a fi compatibilă cu încercarea de a cunoaşte acţiunea umană. Un alt economist, Lionel Robbins (1898-1984), afirma că economia şi-a construit temelia pe raţionamente şi legi universale extrase din ştiinţa matematică şi cea mecanică.

Mai departe, John Rapley arată că abia în ultimul timp s-au făcut eforturi metodice de a testa empiric ipotezele care construiesc eşafodajul teoretic şi metodologic al economiei. Iar de cele mai multe ori, acestea au fost profund neconvingătoare. Deoarece nu există legi imuabile care să guverneze „spiritele animale” (concept preluat din lucrarea lui George Akerlof şi Robert Schiller) ale actorilor economici, nu se poate vorbi, folosind un concept împrumutat din fizică, de gravitaţie economică. O oricât de mică modificare a input-urilor (context modificat, noi stimulant(e), influenţe) generează o schimbare a structurii şi formei output-urilor de comportament uman necesare, pentru a se produce adaptarea la noile condiţii de mediu. Spre deosebire de fenomenele studiate în fizică, natura socială (a se citi adaptativă şi schimbătoare) a omului nu poate fi schematizată sau surprinsă în legi cu caracter universal sau definitiv. Totul este cu rest, deci subiectiv, pentru că depinde de context, mediu şi împrejurări. Astfel, un nobeliat în economie din 1973, Wassily Leontief (1906-1999), afirma, legat de aşa-numita „invidie pentru fizică”, că obsesia pentru rafinarea modelelor matematice este fundamental greşită. Scientismul economic şi-a atins apogeul în anii 1990, atunci când economişti-guru, precum Alan Greenspan sau Jeffrey Sachs sau politicieni de anvergură, ca Bill Clinton, aveau un statut ca al vedetelor de la Hollywood. Eşecul ulterior atribuit celor trei de mai sus a demonstrat că Leontief avea dreptate. Este nevoie să se iasă din turnul de fildeş al modelelor teoretice şi matematice pentru a putea înţelege cu aproximaţie maximală cum vor reacţiona oamenii la anumiţi stimuli (de exemplu, politici economice, crize structurale) şi, astfel, cum le vor fi afectate aceste construcţii şi instrumente metodologice. Încă o dată, s-a demonstrat că viaţa bate filmul (şi) în ştiinţa economică!

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane, Institutul de Cercetări Interdisciplinare din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor