Despre solidaritatea regională

Informal, acesta există şi funcţionează în perioadele normale – un bolnav ce nu poate fi tratat nici la Dorohoi şi nici la Botoşani e trimis cel mai adesea la Iaşi, unde şansele de recuperare sunt mari. Însă, din perspectiva instituţională, într-un interval de criză, aşa cum e cel pe care-l traversăm în prezent, acest nivel de gestiune ar trebui să funcţioneze; chiar dacă poate să fie absent în lungile perioade de normalitate, acesta ar trebui să fie activat în intervalele de criză în domeniu pentru a nu exista sincope majore în acţiunea de combatere a epidemiilor.

Scara teritorială judeţeană nu e suficientă asigurării nici celei mai modeste autonomii în sistemul sanitar. Cele mai multe dintre reşedinţele de judeţ au doar dotări minimale ale spitalelor, aşa încât subsistemul lor medical nu poate funcţiona decât în strânsă relaţie cu centrele medicale şi spitaliceşti superioare – cele care drenează o parte a pacienţilor la nivel regional.

Sistemul de sănătate din România e conceput astfel încât doar medicina de familie să fie organizată exclusiv la nivel judeţean. Când ne referim la relaţiile dintre spitale, ne inserăm deja într-un ansamblu sistemic superior judeţului. Influenţa unui centru spitalicesc important transcende cel mai adesea limita judeţeană.

Avem o întreagă ierarhie a centrelor spitaliceşti, unde Bucureştiul (22 K paturi în spitalele publice şi private – inclusiv în centre de sănătate şi 11,3 K medici în spitale – cf. TEMPO-INSSE), Iaşul (6,3 K paturi, respectiv 3,2 K medici în spitale – în aglomeraţia urbană) , Clujul (5,4 K paturi, respectiv 3,1 K medici în spitale – în aglomeraţia urbană) şi Timişoara (3,9 K paturi, respectiv 3,4 K medici) sunt cei mai consolidaţi poli regionali. La aceste patru oraşe se adaugă şi alţi câţiva poli situaţi într-o poziţie intermediară (între centrele regionale şi cele judeţene), ce sunt importanţi nu numai pentru propriul judeţ, ci şi pentru unul, două sau trei judeţe vecine: Craiova, Tg. Mureş, Constanţa, Oradea sau Braşov. Toate acestea se reflectă şi în gradul de deservire teritorială. Astfel, în privinţa paturilor de spital, la nivel NUTS3 (judeţe şi municipiul Bucureşti), capitala, Clujul şi Iaşul se instalează confortabil pe primele trei locuri, cu 120 de paturi la 10 000 locuitori, respectiv 97 şi 94 de paturi la 10 000 locuitori.

La acelaşi indicator, Ialomiţa, Giurgiu şi Ilfov se află în coada ierarhiei cu valori cuprinse între 28 şi 33 de paturi la 10 000 locuitori. După cum putem observa, cele trei judeţe codaşe se află în proximitatea Bucureştiului – centrul ce domină sistemul medical românesc.

Ca şi în cazul altor servicii, marele centru are tendinţa de a concentra activităţile, lăsând periferia sistemului regional mai puţin înzestrată cu servicii. Dar, să nu blamăm într-o manieră gratuită marele centru, pentru că acesta acumulează în principal servicii spitaliceşti ale unor specializări rare – unice la nivel regional, uneori supraregional, ce au nevoie de o masă critică a potenţialilor pacienţi, ce nu poate fi oferită decât de un nivel scalar superior judeţului – cel regional.

Pentru a ilustra care e măsura acestui dezechilibru statistic, am să vă prezint situaţia Regiunii de dezvoltare Nord-Est, unde judeţul Iaşi cu 7,5 K paturi de spital (inclusiv în centrele de sănătate) concentrează 36,8% dintr-un total de 20,4 K paturi de spital câţi înregistrează întreaga regiune de dezvoltare. În privinţa medicilor care lucrează în spitale, concentrarea e şi mai puternică: 3,4 K medici (majoritatea în municipiul Iaşi) – aproximativ 54% dintr-un total de 6,3 K medici de spital câţi înregistrează întreaga regiune de dezvoltare.

Soluţia nu e să închidem sistemele medicale judeţene pentru a stopa COVID-19! Această acţiune nu ne oferă nici o garanţie a securităţii noastre. Dacă vom ajunge să ne baricadăm în spatele limitelor administrative, transformându-ne judeţele în citadele, vom avea doar iluzia securizării faţă de ceilalţi co-regionali.

Timişoara nu trebuie să se închidă către ceilalţi bănăţeni şi către judeţele vecine. La fel cum nici Iaşul şi nici Clujul nu trebuie să se închidă către ceilalţi moldoveni, respectiv către ceilalţi ardeleni. Alveolarea judeţeană nu e productivă la momentul acesta.

Într-o atare situaţie, e necesar ca autorităţile (inclusiv cele medicale) să realizeze un echilibru pentru a gestiona eficient cel mai mic holon (subsistem) teritorial al naţiunii la care se poate controla (încă!) COVID-19, care la această dată e nivelul regional de organizare.

Nu e eficient nici să ne sufocăm centrul regional cu cazuri ce ar putea fi tratate local, dar nici nu putem lăsa judeţele periferice să se descurce singure, pentru că nu au această capacitate.

Chiar dacă nu avem regiuni administrative, avem nevoie de solidaritate regională în această perioadă.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi