Homo economicus, o stafie care încă (ne) bântuie mintea

Într-un eseu publicat în 2009, economistul Anatole Kaletsky (1952 – ), președinte al Institute for New Economic Thinking, explică de ce multe teorii ale științei economice sunt funciarmente false, conducând la decizii eronate, cu consecințe societale catastrofale (crize economice, sărăcie generalizată, stagflație etc.). Două astfel de teorii sunt ipoteza pieței eficiente și teoria așteptările raționale, teorii aflate în prim-planul științei economice și influente în mediul academic și politic. Acestea făceau parte din arsenalul școlii de gândire neokeynesiste, apărute ca reacție la “războiul” dintre John Maynard Keynes (1883-1946) și Milton Friedman (1912-2006). Paradoxal, acestea au influențat și au stat la baza gândirii economice a Școlii de la Chicago, cea care îi avea ca reprezentanți de seamă pe Friedman și George Stigler (1911-1991). Ce reprezintă ipoteza așteptările raționale? Robert Lucas (1937 – ) și Thomas Sargent (1943 – ) au lansat această teorie în anii ’70 ai secolului trecut, ca o contrareacție virulentă la modelul economic keynesian. În linii mari, conform acesteia, economia de piață funcționează asemenea unui sistem mecanic, fiind guvernată de legități economice bătute în cuie, imuabile și universale. Concret, terapeutica keynesiană era învechită, toți indivizii știau rolul și efectele politicii monetariste, în sensul în care angajarea de cheltuieli publice va determina apariția și creșterea ratei inflației. Mai departe, faptul că toți acești indivizi consimțeau acest lanț cauzal, îi determina să acceseze teoria așteptărilor raționale, prețurile și salariile crescând imediat, blocând crearea de locuri de muncă. Deși criticată agresiv și pe bună dreptate, aceasta a rămas extrem de vibrantă și influentă la nivel academic și nu numai.[1]

Cu toate acestea, deși invalidate de realitate suficient de mult încât să fie considerate neștiințifice, nu au fost aruncate la coșul de gunoi dintr-un motiv cât se poate de serios: acestea erau importante din punct de vedere ideologic și al implicațiilor politice. De exemplu, în anii ’80 ai secolului trecut, efervescența liberalismului era la mare modă, mai ales prin contribuția unor figuri publice, precum Ronald Reagan și Margaret Thatcher. Astfel, teoria așteptărilor raționale care oferea explicațiile științifice solide legate de eșecul intervenționismului statului privind reducerea șomajului și efectul negativ asupra creșterii inflației, era răspunsul potrivit la momentul potrivit. Mai precis, așteptările raționale dădeau apă la moară liberalilor într-un mod argumentat și precis, iar până la momentul devenirii unei doctrine oficiale în mediul economic, academic și politic nu a fost decât un pas. Tot un pas a fost până când ipoteza așteptărilor rationale și teoria piețelor eficiente s-au unificat, în special din considerații de ordin ideologic și politic.[2] Paradoxul face ca unii promotori ai acestor teorii false să fie premiați cu Nobelul în economie. Se premiază incompetența, notorietatea, falsul, manipularea academică? Greșeala este absolvită de vina complice a autorului, fiind premiată ca excelență în cercetare? E adevărat că legea pedepsește fapta, nu păcatul!

Anatole Kaletsky propune fie ca disciplina numită economie să treacă în secundar, prin abandon sau reformare. Așa-numita revoluție intelectuală propusă de autor îndeamnă la interdisciplinaritate, economia având nevoie de cunoștințe și informații din alte domenii socio-umane, precum psihologie, istorie sau sociologie. Și abandonarea modelelor matematice simpliste și facile care oferă răspunsuri uneori futile, eludând astfel varietatea și complexitatea realității investigate. Încercări de a oferi alternative viabile din zona heterodoxiei economice au fost numeroase. Printre altele, s-au evidențiat economia comportamentală și economia cunoașterii imperfecte. Spre exemplu, economia cunoșterii imperfecte (ECI), teorie dezvoltată de Frydman și Goldberg, contestă supremația ipotezei așteptărilor raționale. Argumentul invocat, preluat pe filiera lui Keynes și Hayek, rezidă într-un fapt evident. Acela potrivit căruia economia de tip capitalist este mult prea complexă pentru ca vreun homo economicus să dispună de toate informațiile relevante și exacte, chiar dacă piețele ar fi perfect eficiente. Mai degrabă, fiecare actor economic se comportă rațional, însă fiecare având setul său de stimuli și factori înconjurători diferiți, acționând în baza unor inputuri particulare. Această divergență comportamentală este elementul-cheie care pune în mișcare capitalismul. Mai mult, ECI, având ca suport conceptul lui Soros de reflexivitate, reușește să formalizeze viziunile diferite ale actorilor economici și să construiască o teorie care, cel puțin în cazul “mișcărilor” schimburilor valutare, s-a dovedit mai apropiată de realitate în comparație cu cea a așteptărilor raționale.[3]

Știința economică trebuie să se reformeze, să își accepte limitele (epistemologice) și să înțeleagă că doar prin ea însăși nu va reuși să izbutească să pătrundă Misterul. Marii economiști din secolele trecute au reușit, fără apelul la modele matematice sofisticate, să surprindă nuanțe ale comportamentului economic ca nimeni alții. Aceasta deoarece erau cărturari în adevăratul sens al cuvântului, aveau intuiție, smerenie și capacitatea de înțelegere pe care ți-o oferă erudiția, investigația sagace și drumul spre căutarea adevărului.

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil.  şi director al Departamentului de Știinţe Socio-Umane, Institutul de Cercetări Interdisciplinare din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor