Seamănă situaţia internaţională de astăzi cu cea din anii ’30 ai secolului trecut?

A fost oare victoria de la sfârşitul Războiului Rece în mod paradoxal una fatală pentru ceea ce numim în mod curent Lumea Occidentală şi, pe termen mai lung, chiar pentru modelul său de societate? Este o întrebare pe care o auzim pusă tot mai des pe măsură ce alianţele care i-au făcut posibilă existenţa se erodează şi crizele interne cu un serios efect destabilizator s-au acutizat masiv. Timp de trei decenii, Vestul s-a iluzionat că restul lumii se va grăbi să-i adopte modelul său de democraţie liberală şi în final vom asista la un triumf al globalizării în care vechile porniri naţionaliste şi bătăliile geopolitice pentru putere şi influenţă vor fi aruncate la lada de gunoi a istoriei. Între timp „ceaţa” s-a ridicat şi realizăm că lumea de astăzi funcţionează după aceleaşi legi nescrise, sub imperiul luptei pentru putere, pentru resurse şi influenţă, la fel cum s-a întâmplat timp de mii şi mii de ani. Numai că noile provocări găsesc Occidentul fragmentat, debusolat, demotivat, mai dispus să se auto-flageleze decât să-şi confrunte adversarii. De altfel, ştim deja din istorie că declinul şi în final prăbuşirea civilizaţiilor are în principal raţiuni interne. În acest context este explicabilă creşterea interesului pentru celebra carte în două volume a filosofului german Oswald Spengler, „Declinul Vestului”, publicată la sfârşitul Primului Război Mondial.

Pe zi ce trece această discuţie trece de la stadiul de analiză teoretică la evoluţii cu impact concret semnificativ. Şi deşi în mod obişnuit suntem mult mai preocupaţi de chestiunile interne, trebuie să fim conştienţi că suntem într-un moment de cumpănă majoră în plan geopolitic, în care mai toate certitudinile din trecut sunt pe pragul de a se evapora. Ce e clar e că Alianţa Occidentală nu va putea supravieţui dacă Uniunea Europeană, sub presiunea Germaniei, va decide să acorde prioritate relaţiilor de afaceri cu China în dauna alianţei cu Statele Unite. Ceea ce va fi fatal pe termen lung pentru întregul Occident, în timp ce pe termen mai scurt principalele victime vor fi statele de pe flancul estic al UE, în principal ţările baltice, Polonia şi România. Acestea vor fi puse în faţa unei situaţii limită în care vor trebui să aleagă între relaţiile cu Germania, de a cărei bunăvoinţă depind în şi mai mare măsură în contextul programului de asistenţă financiară asociat crizei provocate de pandemie, şi cele cu Statele Unite, singurele care le pot asigura în mod real securitatea în faţa unei Rusii tot mai asertive.

Vestul, în trecut o comunitate, se reduce la un concept geografic scrie Josef Joffe în The American Interest, una dintre cele mai interesante publicaţii de politică externă. În paralel el vede o serie de similitudini îngrijorătoare cu situaţia din anii '30, pe care le trece în revistă. Şi, deşi spune că istoria nu se repetă, s-a văzut totuşi adesea că rimează. Punctul său de vedere este interesant pentru că vine din Europa de la unul dintre cei mai apreciaţi comentatori de politică externă germani (Josef Joffe este editorul săptămânalului Die Zeit). Explicaţia standard, pe care o regăsim adesea şi în mass media de la noi, este să se arate imediat cu degetul către Donald Trump. Care, cu al său „America First” este făcut responsabil pentru fractura transatlantică majoră de astăzi şi pentru diminuarea implicării Statelor Unite în prezervarea a ceea ce a primit numele de „ordine liberală”. E drept, în această din urmă privinţă sunt voci, precum profesorul Graham Allison, de la Harvard, care spun că ideea unei ordini internaţionale liberale girată de instituţii multilaterale nu are în fapt reprezentare în realitate. O astfel de ordine a fost posibilă doar datorită hegemoniei globale americane care în acest moment este în eroziune.

Şi Josef Joffe este critic la adresa preşedintelui american, dar vede în poziţia sa o continuare a celei din perioada Obama. Semn că atât conservatorii, cât şi stânga liberală, reprezentaţi de cei doi, doresc o repliere a ţării către interior. În afară de asta, scrie el, America este oricum paralizată  politic, indiferent cine este locatarul Casei Albe, de un război civil ideologic, între stânga radicală stalinistă şi cei etichetaţi drept „deplorabili” de către Hillary Clinton. „Universităţile americane, încă cele mai bune din lume, confundă educaţia cu îndoctrinarea. Iar mass media au pus semnul egal între jurnalism şi propaganda politică, de stânga sau de dreapta. Credinţa în superioritatea morală e larg răspândită amplificând frica şi dispreţul reciproc.”

În acelaşi timp Joffe este unul dintre cei care încă cred că ordinea internaţională actuală ar putea supravieţui dacă Statele Unite nu ar fi abdicat de la rolul de garant al acesteia. Ceea ce regretă el este că nu pare să existe un înlocuitor, UE nefiind capabilă să joace ea acest rol. Rămân ambiţiile hegemonice ale Chinei care vrea să înlocuiască arhitectura construită de Statele Unite în perioada post-belică cu un sistem tributar centrat pe Regatul Mijlociu, de tipul celui din perioada în care domina o bună parte din jumătatea de Est a Asiei. Or, „ieşirea din scenă a Americii nu e deloc o binecuvântare pentru o lume aflată în convulsie care ne readuce în minte anii treizeci. Este rău pentru lume şi e rău pentru Statele Unite”, conchide Josef Joffe.