Seimeni (II). Tot despre armanele de pe deal şi fantasmagoriile unor impostori

Străvechea tehnică s‑a perpetuat şi câţiva ani după colectivizarea satului, prin 1960. În absenţa maşinilor agricole, secerătoare, combine sau batoze mecanice, recoltatul grânelor se făcea manual, cu secera sau, mai rar, cu coasa. Adunate în snopi, cerealele coapte erau transportate apoi, cu căruţele, la locul unde erau treierate, tot semi-manual, pe aceste armane. Familiile mai înstărite îşi aveau propriul arman, alţi gospodari se asociau şi se rânduiau la unul dintre celelalte armane. Copil, am trăit intens bucuria colectivă care înflorea în întreaga comunitate cu acest prilej. Munca era grea, dar ancestrala mulţumire că, iată, şi în acest an, Domnul ne‑au dăruit o bună recoltă, producea o euforie greu de descris în sânul familiei lărgite, cu părinţi, bunici, unchi şi mătuşe, veri şi verişoare… Procesul de treierare se petrecea astfel. În mijlocul incintei circulare, cu diametrul, cum spuneam, de vreo 25 de metri, era înfipt bine în pământ un trunchi solid de lemn, de regulă dintr‑un salcâm, esenţa cea mai tare din regiune, care ţinea, până să putrezească, vreo câţiva ani buni. Urmele în pământ ale acestui stâlp central se mai puteau vedea in loco încă în anii adolescenţei mele. Treieratul, adică desprinderea boabelor de cereale (grâu, secară, orz sau mei), era simplu şi eficace. Aduse de la câmp, de pe ogoarele situate uneori la 3-4 km distanţă, spicele se desfăceau din snopi şi se presărau, într‑un strat de 50-60 de centimetri pe fundul neted, bine bătătorit şi curat, al armanului. De stâlpul central se lega o frânghie de lungimea unei jumătăţi din diametrul gropii, de care era legat apoi harnaşamantul unei perechi de cai, care trăgeau după ei, circular, tăvălugul. Acesta era o piatră cilindrică grea de o sută‑două de kilograme, prinsă la capete cu un dispozitiv de fier care permitea rotirea ei facilă în jurul propriei axe. Bucata dintr‑o coloană antică era ideală pentru întrebuinţarea ca tăvălug, datorită formei ei cilindrice, cu striaţiile respective şi cu cele două găuri laterale, în care iniţial se turna plumbul care suda între ele secvenţele componente ale coloanei, folosite acum ca lăcaşuri pentru inserţia capetelor osiei improvizate. În paranteză fie spus, subliniez faptul că unele din aceste tăvăluguri nu erau altceva decât fragmente de coloană, provenită de la vreuna din ruinele vechilor cetăţi antice, greceşti sau romane de prin preajmă, Axiopolis, Capidava, Carsium, Adamclisi, Ulmetum sau Istria! Nu, nu erau din marmură, ci din calcarul sau granitul scos din dealurile învecinate! Arhitectură greco-romană provincială! Un asemenea tăvălug, provenit din coloană antică, a slujit drept scaun în curtea părinţilor mei, la colţul porumbarului, decenii la rând, până la sfârşitul vieţii lor. Nu doar bucăţi din coloane erau astfel "reciclate", ci şi alte fragmente din vechile construcţii erau folosite de localnici, în satele dobrogene, la construirea temeliilor modestelor lor case sau a gardurilor împrejmuitoare ale gospodăriei.

Revin la treierat. După ce spicele erau bine scuturate de tăvălug, prin repetate rotiri ale cailor în jurul stâlpului central, se strângeau mai întâi paiele grosiere cu furcile şi se alcătuiau, la buza armanelor, impozante şuri cu preţiosul nutreţ (folosit şi ca aşternut, în grajduri) pentru animale, peste iarnă. Urma apoi etapa finală, a separării boabelor de pleavă. Folosindu‑se de largi lighene de cositor, dar mai ales de găvane de lemn plate, cumpărate de la ţiganii rudari, femeile vânturau amestecul de grăunţe şi pleavă, întrebuinţând în mod ingenios, după cum am anticipat mai sus, puternica briză permanentă care bătea pe dealuri înspre sau dinspre Dunăre, aproape fără întrerupere. Strânse mai întâi, provizoriu, pe rogojini curate împletite din papură, grânele erau în cele din urmă încărcate în saci şi transportate în sat. Aşadar, în miezul torid al verii, lunile iulie – august, în perioada secerişului/treierişului, armanele erau locurile în care îşi petreceau mai toată ziua aproape tot satul, de la copii şi până la bătrâni.

În imaginea reprodusă în foiletonul din numărul trecut, se pot distinge bine, fotografiate de la câţiva metri distanţă, două dintre aceste armane. Las cititorului mai curios plăcerea de a contempla şi interpreta spectaculoasa imagine din satelit a locurilor, care a aprins imaginaţia multor amatori de senzaţionl. Fotografia ce însoţeşte acest material este luată de la câţiva metri distanţă de cele două armane, de pe buza dealului, dar cu obiectivul orientat în direcţia opusă, spre sat şi spre Dunăre. Amplul patrulater cu cele două case şi trei pomi este gospodăria familiei mele. În căsuţa din stânga am văzut lumina zilei, iar cea din dreapta, mai mare, cu balcon, a fost construită între 1956-1960, de tatăl meu, Ilarion, personajul central al pozei. În planul al doilea, se vede jumătatea de vest a satului, cu şcoala în centru, iar pe fundal – Dunărea. Starea vegetaţiei, cu viţa‑de‑vie abia înmugurită, tăiată şi atent prăşită, ne arată că ne aflam pe la începutul lunii aprilie. Anul era 1990. În episodul viitor voi face o descriere mai amănunţită a satului Seimeni şi a împrejurimilor. Detaliile oferite până acum au avut rostul de a legitima poziţia mea de respingere a pletorei de speculaţii şi fantasmagorii care au fost formulate în presă şi în mediile virtuale cu privire la trecutul satului meu. Această poziţie critică nu este cea a unui specialist, ci a unui martor ocular care şi‑a văzut imaginea dragă a satului natal ridiculizată de feluriţi impostori.

Tatăl autorului, pe fundalul gospodăriei de la Seimeni a familiei

Unul dintre lucrurile esenţiale şi adevărate în noianul de speculaţii – lucru care ţine, de altfel, de bunul simţ! – este că vatra acestei aşezări dobrogene de pe malul Dunării, cu o topografie foarte potrivită traiului uman, cu un microclimat special, ferită de vânturi şi în imediata apropiere a fluviului, sursă de apă şi de hrană, dar pe un platou absolut neinundabil, nu avea cum să nu fie locuită de oameni dintotdeauna. Amatorii de teorii fantasmagorice ar trebui mai întâi să răspundă întrebării de ce ar fi preferat înaintaşii noştri din vremurile imemoriale să locuiască în vârful unui deal supus intemperiilor şi nu în generoasa adâncitură naturală situată la baza dealului respectiv şi protejată de acesta! (Va urma)

P.S. Îi mulţumesc sagacelui meu cititor Ştefan. Are dreptate! În amintire, armanele respective îmi apar doar câteva, patru sau cinci. Numărătoarea repectivă, de ordinul zecilor, aparţine, după cum am şi spus explicit în text, ageamiilor pe care îi combat!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi