Cateva cuvinte nerecomandate minorilor, dar nici depresivilor aflati in criza

Da, stiu, trebuie sa povestesc repede despre ce este vorba si sa opinez daca si de ce merita. OK, atunci iata varianta scurta: aparent trateaza devalmasia de ganduri alerte ce zboara prin capul unui depresiv al zilelor noastre, pocnit intre ochi de o viata personala chinuita si lovit in ceafa de una profesionala lamentabila, desi de invidiat, daca e privita, superficial, din exterior. Deci merita, nu?

Despre chinuirea de sine

Voi incepe prin a da niste indicii. Primul dintre ele se refera la personajul central, Damian, care pare a se consuma asemenea unui ouroborus pentru a-si intretine motivatia de a merge mai departe. Este framantat de socuri emotionale mai mult sau mai putin previzibile, provocate de salturi repetate de la certitudini definitive la spaima de imediat. Are, indiscutabil, pulsiuni de autovindecare, dovada terapia pe care o urmeaza. Probabil de aici provine impresia falsa de roman epistolar, pentru ca volumul reuneste mai multe scrisori ale personajului principal catre doctorul, a se vedea confesorul sau.

Cautarea vindecarii nu este insa foarte hotarata, speranta intr-o solutie definitiva la incercarile vietii este oscilanta, cu accente variind de la entuziasm fortat sau aproape, pana la debusolare si deznadejde. Cumva constient de aceste mariri si decaderi ale increderii de sine, „eroul“ se refugiaza intr-o postura autocontemplativa, dar nu are cum sa ramana prea mult aici si o paraseste destul de grabit, fortat fiind de necesitatile naratologice ale romanului.

Si de-aici iesim din poveste pentru a intra in literatura de-a dreptul. Fara a fi canonica, scriitura lui Florin Irimia respecta niste reguli. Este indrazneata si chiar provocatoare pe alocuri, desi tradeaza in repetate randuri – dar de asta iti dai seama abia ulterior – o premeditare atenta. Dar sa vedem cum stau lucrurile.

Despre falsul misogin

Revenind, parca n-as paria ca tema principala o reprezinta framantarea interioara ce se transforma in ganduri negre care pot merge pana la depresie si la haul intunecat in care aceasta te arunca. Inclin sa cred ca miza o reprezinta mai degraba descifrarea cauzelor care au condus la framantarea evocata mai sus. Altfel spus, daca ar fi un compliment elegant la adresa doamnelor si domnisoarelor, atunci romanul acesta nu ar trebui sa fie interpretat neaparat drept o acceptare literar-oficiala a mitocaniei barbatilor in raport cu femeile, nu ca aceasta n-ar exista. Mai curand, ar putea fi vorba despre sugerarea faptului ca in spatele fiecarui misogin bine camuflat si care totusi se deconspira in momentele-cheie se ascunde, in fond, un suflet chinuit, lispit de curaj si plin de reprosuri reprimate la adresa propriei persoane, dar care nu intarzie sa il ajunga din urma.

Iar intrebarile cu care, de fapt, ne apropiem de miez sunt „cum se ajunge aici?“ si „cum se rateaza ulterior, cu tot mai mult talent, oportunitatile din ce in ce mai rare de a iesi de aici?“. O fi o chestiune de sansa? Posibil. Sau poate este o simpla conditionare emotionala venita din experiente anterioare? Da, nu este exclus. Insa, stati asa, poate fi si o „nefericita mostenire de familie“, in sensul neconsumarii adecvate a complexelor oedipiene. Dar, la fel de bine, poate fi si o multitudine de combinatii, in proportii diferite, ale tuturor celor de mai sus. Si, in fine, daca mai adaugam la toate acestea si cateva accese rare, dar survenite fix cand nu trebuie, de nebunie si/sau prostie in forma pura, atunci am desenat peisajul perfect pentru ratarea fericirii in cuplu si… a fericirii in general. Cortegiul de trairi ce rezulta de aici este previzibil si s-ar incadra oarecum in curgerea romanului. Dar sa nu ne amagim, niciodata nu putem sti cu siguranta ce a vrut sa spuna autorul.

Despre muzica si filme

Daca tot am ajuns la „ce a vrut sa spuna autorul“, atunci este cazul sa ne referim si la cum a ales el sa spuna ce si-a propus sa spuna. Cinefil sadea si fin cunoscator de muzica buna, Florin Irimia a preferat sa faca numeroase referinte (pop)culturale. Acestea sunt cautate si – trebuie sa recunoastem – bine gasite, desi lasa uneori impresia unei pretiozitati, probabil din pricina abundentei lor. Este insa una suportabila, chiar daca citindu-i cartea cu creionul in mana va puteti crea playlist-uri sau liste cu filme de cautat pe torente; vor fi de calitate, va asigur.

Ziceam insa ca putem considera acea „pretiozitate“ suportabila. Motivul este acela ca vine contrapusa limbajului dur al frustratilor, al nervosilor, al stresatilor si, in ultima instanta, al oamenilor vii. De aici si cuvinte sau expresii pentru care, in cazul unei eventuale ecranizari, Cateva cuvinte despre tine s-ar alege cu un cogeamitea Parental Advisory Explicit Content.

Trecerile de la un capitol la celalalt sunt calculate, caci, dupa ce induc o mica rutina, redefinesc pe alocuri discursul si provoaca cititorul la reconstituirea time line-ului. Mixul de scene tensionate cu flashback-uri, introspectii si proiectii are darul de a crea suspans. Iar strategia narativa este sustinuta stilistic, putem zice relaxati, bine. Autorul reuseste sa tina lucrurile sub control chiar si atunci cand face escapade adanci in psihologia relationala si in psihologia de cuplu, ori cand denunta capcanele si rateurile mintii, lucruri care pot duce la vale iubiri ce promit a fi mai mult decat trainice. Pe bune, sunt zonele cele mai fertile pentru rateuri stilistice, insa Florin Irimia arata ca stie cum sa se pazeasca.

Despre ceea ce ar urma

Imi reprim nevoia de a va dezvalui finalul, caci as comite o dubla impolitete: una fata de autor, caci suspansul la care a muncit ar deveni inutil de indata, si o alta fata de cititor, pentru ca stricarea placerii lecturii este la fel de impardonabila precum enuntarea poantei unui banc in timp ce vorbitorul se straduieste sa il spuna cum poate mai bine. Totusi, nu sunt sigur ca micul secret al marelui final trebuie sa amorseze apetitul pentru lectura celor Cateva lucruri despre tine. Cred ca exista argumente mai bune: Irimia s-a transformat dintr-un foarte bun cunoscator (si profesor, sa nu uitam) de literatura, intr-un scriitor versat.

Sa vedem insa ce urmeaza, caci promite sa fie interesant. Florin Irimia a scris un roman bun, insa nu ne-a convins ca a scris deja romanul. De ce? Simplu: cine i-a citit Defekt si O fereastra intunecata percepe evolutia constanta, simte in spatele ei un scriitor sarguincios, care creste de la o carte la alta si dibuieste un perfectionist mereu nemultumit de rezultate, care lucreaza si tot lucreaza. Iar de aici nu poate iesi doar ceva bun, ci ne putem astepta la ceva cu adevarat important.

Florin Irimia, Cateva lucruri despre tine, colectia „Ego. Proza“, Editura Polirom, 2014