Despărţiri. Renaşterea unei viziuni (II)

Unii spun că viziunea asta incluzivă şi consensuală a murit – pentru că partidele care o reprezentau au eşuat lamentabil în a o pune în practică. Într-adevăr, CDR a deraiat de la proiectul iniţial şi a mutat discursul public dinspre viziune spre trei teme marginale în raport cu ansamblul tematic al viziunii: restitutio in integrum, restituirea pădurilor şi legea lustraţiei. Vasile Lupu, Ticu Dumitrescu şi Ion Diaconescu ţineau capul de afiş cu jucăriile lor preferate.

Dacă e să vorbim despre deturnarea Revoluţiei, trebuie să vorbim şi despre ACEASTĂ deturnare.

După 2000, Valeriu Stoica şi Traian Băsescu au pus cruce definitiv viziunii, înlocuind-o cu viziunea divizivă a bătăliei dintre „stânga” şi „dreapta”. Democraţia, drepturile omului şi toate celelalte componente ale viziunii iniţiale au dispărut cu desăvârşire, fiind înlocuite cu teme noi, mai degrabă tehnico-administrative decât politice: „statul de drept”, „anticorupţia”, fiscalitatea şi celelalte.

Eu nu cred însă că viziunea descrisă în Proclamaţie şi în Cartă a murit. De dispărut însă, e limpede că a dispărut – şi nici nu avea cum să nu dispară.

La urma urmei, era doar viziunea noastră, a celor care ieşiserăm în stradă la Timişoara şi la Bucureşti, şi care am rămas în stradă pe tot parcursul anului 1990. Era doar viziunea noastră. Foştii deţinuţi politici aveau altă viziune. Foştii nomenclaturişti, o cu totul alta. Generaţia părinţilor noştri avea, iarăşi, o altă viziune. Cu toţii aveau viziuni semnificativ diferite de viziunea noastră – iar noi nu aveam decât între 15 şi 30 de ani, deci punctul nostru de vedere nu conta. N-a contat nicio clipă, chiar dacă noi eram cei care făcuserăm Revoluţia.

Nu noi am vrut să ne naştem sub Ceauşescu. Am fi preferat ca părinţii noştri să schimbe ei regimul, iar noi să ne naştem într-o lume deja liberă. Ne-ar fi fost mult mai uşor. Dar povara a căzut pe noi: noi am dărâmat comunismul.

Ne-am fi bucurat ca, măcar după asta, părinţii noştri, fie ei foşti deţinuţi politici, foşti nomenclaturişti sau oameni obişnuiţi, să ne preia viziunea şi să construiască ei ţara pe care ne-o doream. Nu s-a întâmplat nici asta.

Ne-au pus, în schimb, în faţă crezurile şi viziunile lor, şi ne-au cerut – tot nouă – să-i ajutăm să-şi vadă visele cu ochii.

Suntem o generaţie blestemată să nu primească niciun cadou, să nu-i uşureze nimeni drumul, să ajungem unde ne propunem doar prin efort propriu, să fim mereu primii locuitori ai lumii noastre.

Azi avem între 40 şi 60 de ani. Am chelit. Am făcut burtă. Ne-au căzut din dinţi. Femeilor noastre au început să li se lase sânii. Carnea lor nu mai e la fel de tare ca odinioară. Ne-am căsătorit, am divorţat, am făcut copii, ne-am apucat de băut, ne-am dat cu capul de pereţi, ne-am văzut de ale noastre, am supravieţuit.

Dar avem între 40 şi 60 de ani. Azi, vocea noastră contează. Acum ne putem reafirma viziunea. Nu ne-a făcut-o nimeni cadou; dimpotrivă, toţi au vrut s-o uităm. Acum e timpul să ne-o reamintim. Mai ales că nu mai e doar a noastră. Cei mai tineri, care au ieşit în stradă în 2012 şi în 2013 susţineau o viziune care curgea direct din Proclamaţie şi din Cartă, deşi ei n-aveau de unde să ştie asta (iar noi uitaserăm între timp).

Dar tocmai asta dovedeşte că viziunea noastră n-a murit. Ba mai mult, dovedeşte că avem cui s-o împărtăşim: spre deosebire de cei mai vârstnici decât noi, cei mai tineri o înţeleg, şi-au asumat-o deja ca fiind a lor – prin protestele lor. Măcar de data asta nu mai suntem singuri.

Poate că ăsta e chiar primul cadou pe care l-am primit vreodată.

Reamintiţi-vă viziunea, aşadar. Valorile ei sunt bune, sunt solide. Oameni minunaţi au murit în numele valorilor ăstora – oameni de-ai noştri.

Şi nu, asta nu înseamnă că trebuie să repetăm marşurile şi manifestaţiile de atunci. Nu înseamnă nici că trebuie să facem un partid.

Înseamnă doar să punem la lucru valorile în care deja credem, să dăm viaţă viziunii: o societate centrată pe drepturile omului, cu o libertate individuală cât mai largă posibil, combinată cu o viziune incluzivă despre societate, cu protecţia tuturor minorităţilor şi a grupurilor vulnerabile sau defavorizate şi cu dezvoltarea unei conştiinţe civice prin participare democratică.

Aveţi firme? Încercaţi să le reorganizaţi în respectul valorilor ăstora. Sunteţi angajaţi? Încercaţi acelaşi lucru la locul de muncă. Sunteţi ziarişti? Faceţi-vă meseria în spiritul acestor valori. Sunteţi deja în partide politice? Duceţi acolo valorile astea. Sunteţi oengişti? La fel. Lucraţi în administraţie? La fel. Lucraţi în SRI sau SIE? La fel.

Şi, fireşte, dacă vreţi şi alte partide, alte ONG-uri şi aşa mai departe, construiţi-le. Dar nu vă gândiţi mai întâi la gesturile mari, eroice, dificile – ci la cele mici, pe care le poate face oricine în domeniul lui sau al ei de activitate.

Dacă sunt suficient de multe astfel de gesturi mici, vom avea România din Proclamaţie şi din Cartă. Şi vom face şi un cadou celor mai tineri decât noi – care aşteaptă de la noi să nu-i lăsăm singuri.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist