Caută 
1 MIN
Când era mai praf, românul din el îşi spunea cuvântul şi-o dădea pe o moldovenească de ziceai că nici nu ştia să scrie omul ăla. Bestial, oricum. Original şi cu viziune uriaşă.
Am găsit din întâmplare printre hârtiile mele din sertare un interviu cu Mihai Eminescu, marele nostru poet, de care am uitat complet. Eram în studenţie la Viena şi beam amândoi o bere liniştiţi la o terasa cu Veronica (n. a. Veronica Micle) – şi ea într-o vizită „inopinată”. Eraprin 1872, dacă nu mă înşel, Veronica încă era căsătorită cu Ştefan şi faza cu Eminescu nu era pe faţă. Oricum, abia se cunoscuseră şi se bucurau doar de senzaţiile prime. De câteva ori, la început, chiar le-am dat voie să se întâlnească la mine în cameră că nu îi deranja nimeni şi puteau să compună liniştiţi poezii la greu… În fine, ce vreau să zic e că stăteam toţi trei la terasa asta din Viena şi la un moment dat Mihăiţă exclamă:
– Băi, băiatule, ai văzut gagica aia!?..
Eu am rămas în primă fază perplex neştiind că adoptase peste noapte limbajul lui Johnny (n.a. Ion Creangă), care şi el abia plecase înapoi în ţară după o vizită scurtă, dar fructuoasă şi plină de benchetuială (apropos de Johnny, n-am mai văzut un popă cu atâta poftă de viaţă, pe bune; deci, dansa omul ăla de nu se putea. Şi-a făcut o grămadă de fani şi fane austriece şi nu numai).
Mihai nu se lasă:
– Am zis hai să mergem toţi trei la niscai lupte de tauri prin Spania!…
Îl întreb:
– Nu ai cursuri, ceva?
Răspunde:
– Nu, bă, n-am, oricum nu sunt obligatorii, hai să ne facem de cap, ce pasca mă-sii. Hai la un bal de caritate ceva sau la vreo petrecere prin căminele studenţeşti, nu fi fraier. Are careva bani la el?
Avea Veronica niscai parale pentru cumpărături şi i le-am confiscat imediat. Oricum, ea era cea mai stabilă atunci, avea familie, copii, soţ cu funcţie, deci fără griji din astea. Cine naiba avea să ştie că urma să i se pună pata pe Mihăiţă al meu şi, în fine, povestea se ştie.
Tot el, nu se lasă:
– Am chef de-o urmărire cu trăsurile prin oraş. Şi se ridică brusc de la masă şi începe să alerge pe stradă după o trăsură ca nebunu. Am zbughit-o şi noi după el chiuind, fără să plătim berile şi auzindu-l în urmă pe chelner înjurând: Ah, vlahi afurisiţi!…
Mihai, pe vremea aia, avea nişte înclinaţii ciudate. I se trăgea de la amalgamul de filosofie pe care îl ingurgita la propriu în fiecare zi şi îl experimenta la greu. Voia să treacă dincolo de limitele percepţiei, cum zicea el (şi mai târziu Jim Morrison), încerca tot felul de substanţe pe propria piele, în fine, urât. L-am surprins într-o zi cu o sticlă de spirt în mână şi un chibrit. Voia ori să o bea, ori să îşi dea foc. Noroc că i-am turnat repede nişte maxime în sanscrită şi i-a trecut. Era wasted de la atâtea combinaţii şi pe vremea aia nu erau injecţii cu adrenalină ca să te facă să îţi revii, deci putea să rupă cuiul mult mai repede şi ne-ar fi lăsat mai săraci de nişte capodopere literare. Noroc de mine.
Ei, şi când a văzut-o pe fata aia, care era de fapt o femeie în toată regula, frumoasă, deşteaptă, măritată (deci interesantă) şi total altfel faţă de vienezele alea insipide, unde mai pui şi studentele de prin Arabia sau India care nici nu ştiau cum să se ascundă şi să fugă de tine mai repede ca să nu le spânzure la propriu părinţii pentru neruşinare, parcă toată filosofia lui s-a dus naibii şi s-a transformat în pragmatică pură, ca să zic aşa. Gurile rele şopteau că i-ar fi surprins unii şi alţii pe la colţuri sau prin localuri rău famate făcuţi pulbere şi dedându-se la tot felul de miştocării. El se scuza că cică au fost toate foarte „inspirante” din punct de vedere artistic. Aşa o fi, cu artiştii ăştia nu există logică. Mie mi-a citit într-o seară o variantă de la Luceafarul „inspirată” de acele întâlniri, care din păcate s-a pierdut, de m-am stricat de râs. Erau numai cuvinte porcoase. De aceea eu nici acum nu pot să citesc poezia aia serios că mă buşeşte râsul.
Când era mai praf, românul din el îşi spunea cuvântul şi-o dădea pe o moldovenească de ziceai că nici nu ştia să scrie omul ăla. Bestial, oricum. Original şi cu viziune uriaşă. Dacă vreţi să ştiţi el mi-a făcut prima dată cunoştinţă cu plaja de la Vama Veche care pe vremea aia era pustie, şi iată acum ce a ajuns. Să fi investit atunci în pământ acolo, azi eram boier.
Fuma haşiş adus de un coleg de palier indian, venit prin programul de schimb de studenţi internaţionali, şi în momentele de „înălţare” maximă voia să meargă la cules căpşuni în Spania, meserie pe care el o numea „absolută”. Îl tot rugam, mai în glumă mai în serios, să îmi „acorde” un interviu ca să îi fac reclamă în ţară când am să ajung, dar trata cu indiferenţă problema şi o tot amâna; nu-i venea să se deschidă, avea nişte păreri naşpa despre lume în general, nu mai vorbesc despre patrie.
Într-o zi era pulbere, n-a mai rezistat şi mi-a turnat vrute şi nevrute: că nu mai voia să se întoarcă în ţară, că era sătul de toate, dar că i-a promis lui Titu (n.a. Titu Maiorescu) şi îi era ruşine. De exemplu, avea o problemă cu muzica de la petrecerile româneşti. Oriunde s-ar fi aflat, la o nuntă, o cumătrie sau manifestare de 10 Mai, mereu se găsea cineva din public, neavizat, care să vină la şeful lăutarilor să-i spună că nu e bună melodia şi să vrea ceva ce crede el că e perfect, domnule. Asta era concludent, zicea el, pentru întreaga mentalitate românească. La fel şi în politică: vine un nou partid care zice că face treabă în locul celui vechi şi face pe dracu; toată lumea este în opoziţie faţă de toată lumea, autoritatea indiferent cum e, bună sau rea, este subminată, nimeni nu o place şi încearcă tot timpul să nu o respecte; legile se schimbă mai des decât ciorapii, la fel şi manualele şcolare (ştia asta de la Johnny), regulile de circulaţie sau antrenorii de fotbal (adăugarea mea, recunosc…) etc. Din această cauză este o continuă panică la cei ajunşi în funcţii importante să profite cât mai mult în cât mai scurt timp pentru că nu se ştie cât va rezista pe acea poziţie, de aici corupţia infinită. Nimeni nu are răbdare, majoritatea au capacitatea de concentrare a unor copii de 3 ani care se pierd constant în detalii. Toţi vor să se facă acum şi aici ceva miraculos, vor să primească de-a gata, să li se dea mură-n gură. Ei, cică, aplică în practică filosofia că nu există un singur adevăr şi că orice poate fi schimbat şi încă foarte repede, asta de fapt nefiind decât o scuză a incapacităţii de a gestiona orice lucru care implică organizare. Ceea ce nu înţeleg ei devine automat „absurd”, adică un lucru care este calificat fără a fi aprofundat, etichetat, dar necunoscut, neexplicabil. Toate acestea se reflectă într-o imensă pierdere de timp ş.a.m.d.
L-am întrebat de ce nu scrie toate astea în poezii ca să rămână pentru eternitate şi poate vor învăţa urmaşii noştri ceva din ele. Iniţial a respins cu totul ideea pentru că nu-i venise lui, dar pe urmă, când i-a trecut mahmureala i s-a părut mortală şi a şi pus-o în aplicare. Şi uite aşa avem noi, românii, nişte capodopere. Datorită mie.
Cât despre interviul propriu-zis, l-am strâns cu uşa într-un final şi mi-a răspuns sec:
– Hai, bă, mă leşi, am venit să mă distrez…
Asta a fost tot.
Briscan Zara este scriitor şi publicist.
