Mănăstirile din Nord, invadate de turişti dar şi de spiritul de bazar în vacanţa de Rusalii

Mănăstirile din Moldova se transformă, de ceva timp, în adevărate târguri de suveniruri. Chiar dacă comercianţii, precum tătarii în vremea lui Ştefan cel Mare, sunt ţinuţi în afara zidurilor groase, orice simţământ de linişte e distrus încă din faşă. Iar dacă poţi ignora tarabele colorate din parcările locaşurilor de cult, taxele de intrare, de fotografie sau cele de vizitare a muzeelor din mănăstiri, sigur dau naştere, măcar într-un mic colţişor al sufletului, la frustrarea că Dumnezeu a devenit monedă de schimb, iar cei aflaţi în căutarea Lui ar putea să nu-L găsească, pentru că şi-au terminat banii pe care-i au de acasă. Acestea par a fi concluziile unui periplu al „Ziarului de Iaşi“ prin zona mănăstirilor din nordul Moldovei în minivacanţa de Rusalii, zone în care cei mai numeroşi turişti erau ieşenii.

Pelerinajul pe la mănăstirile din nordul Moldovei l-am început la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, mănăstire aflată chiar în centrul oraşului Suceava. Am ajuns în timpul liturghiei, iar în biserică nu aveai unde să arunci un ac. Turiştii erau însă puţini, iar în parcare erau doar câteva maşini cu număr de Constanţa, Botoşani sau Vaslui. Aglomeraţia de pe 2 iunie, când este hramul mănăstirii, a trecut deja, dar cerşetorii de la poartă nu au plecat încă.

În căutarea turiştilor ne îndreptăm apoi spre Dragomirna, o ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca al Moldovei, aflată la 12 kilometri de oraşul Suceava. Un mic grup de turişti aşteaptă să viziteze muzeul mănăstirii, în rest doar localnicii umplu biserica, slujba de dimineaţă neîncheindu-se încă.

Abia după ce ajungem la Putna dăm peste masele de turişti, iar în parcare cu greu se mai găseşte un loc. La intrarea în mănăstire se cere taxă de vizitare, la fel şi dacă vrei să ajungi la muzeu. Dacă vrei să faci fotografii, trebuie să mai pui încă 10 lei. Scapi doar dacă spui că ai venit la slujbă, însă nu prea îţi vine să minţi după ce ai trecut de poarta mănăstirii. Uiţi însă de banii pe care i-ai dat când observi frumuseţea locurilor şi liniştea care îţi pătrunde până în suflet, ca un fior de care nu mai poţi să scapi.

Lăsaţi copiii să vină la mine… dacă au bani

În drum spre Suceviţa, ne oprim la Marginea, dar constataăm că aceeaşi idee au avut-o şi mulţi alţi turişti. Două autocare pline ochi cu elevi şi vreo vreo două familii din Constanţa fac neîncăpătoare camerele în care se află atelierul de olărit şi magazinul de suveniruri. Doi olari îşi afundă mâinile în lut şi le explică celor mici, pas cu pas, cum se transformă mâna de ţărână în tot felul de vase colorate. În magazinul de suveniruri punga nu te prea lasă însă să cumperi ceva. La tarabele de prin oraş, preţurile sunt cel puţin la jumătate, chiar dacă la Marginea eşti chiar în curtea producătorului.

Ne continuăm drumul, iar la Suceviţa te sperie numărul de turişti, agitaţia din parcare şi târgul din afara mănăstirii. La intrare ţi se cere taxă de vizitare, şi ceva în plus dacă ai aparatul de fotografiat. Poţi vizita însă muzeul, iar odoarele mănăstireşti te poartă prin istoria locului.

Trecem apoi pasul Ciumârna şi, după serpentine spectaculoase şi o privelişte cum întâlneşti doar în munţii noştri, ajungem la Moldoviţa. Altă taxă de intrare, alt bazar infernal, însă cel puţin nu în incinta mănăstirii. Un autobuz şcolar tocmai ce a oprit, iar profesorii nu ştiu dacă să intre sau nu. Sunt de la o şcoală de lângă Botoşani, iar după ce şi-au convins cu greu părinţii să le dea bani, au pus câte 20 de lei pentru benzină, iar şoferul şcolii s-a oferit să le fie ghid, fără ceva în plus.

„Mulţi dintre copii nu au ieşit din comună, iar acum au ocazia să mai viziteze câte ceva. Părinţii au acceptat cu greu, trăiesc din ajutoare sau alocaţii“, spune unul dintre profesori.

Acum, ar trebui să dea câte 5 lei de elev, iar cei mai mulţi abia dacă au primit 20 sau 30 de lei de acasă.

„La muzeul de istorie este 12 lei, la grădina zoologică 5, la Putna 5, şi cred că şi la celelalte mănăstiri este tot cu intrare. Nu pare mult, dar la fiecare oprire se adună. Acum intră doar cine vrea, iar ceilalţi sunt nevoiţi să rămână la maşină“, spune încurcat acelaşi cadru didactic, făcând semn către vreo patru copii de 10 sau 12 ani, care se uită cu amar spre cei care intră, încolonaţi, pe poarta mănăstirii.

Vacanţă pe banii de întreţinere

Până acum, pelerinajul nu prea ne-a adus nici linişte şi nici împăcare cu Dumnezeu, bazarul de la intrarea în locaşurile de cult îţi taie parcă orice poftă de rugăciune. Au oprit totuşi avântul comercianţilor la poarta mănăstirilor, dar oaza de linişte pare să se macine tot mai mult, iar religia să se transforme într-o afacere.

La Voroneţ ai impresia că ai ajuns într-un bazar turcesc. Trebuie să dai bani în parcare şi, după ce treci de un lung şir de comercianţi, alţi bani trebuie să scoţi din portofel dacă vrei să intri să te închini. Pozatul este însă separat.

Abia la mănăstirea Secu şi la Sihăstria parcă începi să simţi că biserica nu s-a transformat cu totul în „peşteră de tâlhari“ şi mai este încă „casă de rugăciune“.

Aici găsim la maşină şi ieşeni. Au venit încă de vineri dimineaţa în zonă şi şi-au aşezat cortul pe lângă mănăstirea Agapia. Vor să stea o săptămână în zonă, aşa că şi-au închis magazinul pe care-l au în Iaşi şi au venit cu cei doi copii de 9 şi 10 ani şi câţiva prieteni de familie.

„Vizităm în fiecare zi câte ceva, stăm la iarbă verde, mai fugim de agitaţia şi căldura din oraş“, îmi spune capul familiei, un bărbat solid, cu mustaţa încărunţită.

Plănuiesc să vină din nou peste câteva săptămâni şi să rămână mai bine de o lună.

„Ne scoatem de la întreţinere, iar cu banii pe care i-am da pe apă şi lumină ne facem vacaţa. Gătim în aer liber, ne relaxăm şi ne întoarcem cu bateriile încărcate“, mărturiseşte bărbatul.

Ne îndreptăm şi noi spre Agapia, însă nu ne întoarcem pe şosea ci, de la Sihăstria, trecem dealul pe un drum forestier.

Pe la jumătatea drumului ajungem însă la Sihla, o mănăstire aflată în inima pustiului, înconjurată de păduri şi creste. Ai impresia că ai ajuns într-un mic rai, într-o lume pierdută în timp şi spaţiu. Aici parcă redescoperi suflul pierdut al mănăstirilor din Moldova, recapeţi parcă încrederea că Biserica nu a fost acaparată complet de comerţ.

Abia când ajungi la Agapia începi să te trezeşti din visare, iar liniştea de aici nu mai este la fel de nepământeană. Este exact oprirea de care ai nevoie, pentru a te putea întoarce mai apoi în lume.